Trop occupés (Noua literatura, nr.10, anul II, oct. 2007, p.11)

Intr-un articol din volumul L’Art impossible, ed. Grasset &Fasquelle, 2002, Phillippe Dagen atrage atentia asupra relatiilor profesionale intre intelectuali, in tagma carora sint inclusi si scriitorii, si artisti, contestind indiferenta si in consecinta, lipsa de responsabilitate a intelectualilor pentru creatiile artei vizuale. Articolul, in ciuda dimensiunii reduse, reuseste sa convinga prin doar citeva sublinieri asupra carora nu exista indoieli, fie si in prezenta unui spirit radical, presupus intotdeauna exagerat, iar astazi cu totul respins in critica in care, in schimb exista cinismul, lipsa de discernamint si desigur, cliseele. Macar ca deseori ne comparam cu tot felul de culturi cum este si cea franceza, exemplele franceze se nimeresc sa fie lamuritoare chiar si pentru situatia noastra. „Timpul in care Zola lupta pentru Manet, Huysmans pentru Degas, Apollinaire pentru Picasso a trecut.” Autorii de astazi, daca scriu cumva despre arta –pastram conventia conform careia literatii si artistii sint genuri diferite, pentru limpezime-, o fac pentru a evoca maretia traditiei, amenintate de noutatile infricosatoare ori pentru a sluji miturilor romantiste despre artisti. Fireste ca atunci cind se apeleaza si la nume, nu sint depasite granitele unui breviar al consacratilor epuizati prin publicitatea „culturala”. N-o sa vedeti nicicum vreun scriitor (iertati-ma pentru maniera transanta, dar obligatorie in lipsa statisticilor) dedicindu-si timpul si atentia, lucruri atit de folositoare, pentru a inchina doua rinduri artistilor, care de cele mai multe ori citesc, se inspira, cumpara si creaza carti. Cu arta (vizuala) se ocupa artistii si criticii, cu literatura, literatii si editorii; artistii si literatii nu se cunosc si nu se intilnesc pentru ca locuiesc in muzee cu adrese diferite. Se poate, ca totusi, intilnindu-se unii cu ceilalti in vreo tabara „de creatie” sustinuta prin programe culturale, sa se incuscreasca in numele cinstei vreunui pahar cu inspiratie, dincolo de care insa nu se trece, dintr-un sacru respect pentru meseria celuilalt. Scriitorii isi lanseaza cartile iar artistii isi deschid expozitiile in acelasi timp in care pasarile isi hranesc puii, melcii isi cara cochiliile, soferii de autobuz isi fac turele, vintul sufla, fara ca vreunul sa stinjeneasca pe celalalt. Am adresat odinioara directorului unei reviste culturale respectate, bucuroasa si de o bogata ilustratie, de ce nu scrie deloc despre arta si de ce printre foile publicatiei stapinite nu se intilnesc si dezbateri despre arta. Raspunsul, l-am luat ca pe o punere la punct, dublata de o dezvinovatire: „N-am oferte!” Stingaci cum sint uneori, am crezut ca este vorba de o invitatie codata, dar dupa un schimb de priviri, mi-am dat seama ca ambiguitatea mesajului avea pretul unui risc fara sanse. Arta nu e treaba scriitorului. Si asa, in genere, nu prea e treaba nimanui!
Cum scriitorul nu gaseste vreo ratiune sa restabileasca pierite relatii cu artistul in felul unei necesitati naturale, conforme cu definitia comuna a romancierului si pictorului, cartea ca obiect de luat in miini, sufera si ea de aceleasi nevoi. Putine sint cartile care sa urmeze principiile unui produs al carui identitate este cel putin dubla, o data ca suport literar si apoi ca suport plastic. Cartea, simbol al dorintei de cunoastere, se afla si ea, impreuna cu alte imagini ale lumii vechi, intr-un proces de reconfigurare identitara, sub presiunile noilor tehnologii, lubrifiantul tuturor schimbarilor pe care le observam lesne chiar in momentul cind ne bucuram de carte. Noile tehnologii inseamna, peste toate, productie, iar productia implica viteza si mijloace de promovare, adica publicitate. Produsele sustinute de publicitate au mai multe garantii ca produse de succes, insa publicitatea nu poate in nici un fel promite productii economice, decit riscind imaginea, altfel spus tocmai succesul. Intr-o lume in care rolul martirului este cel mai putin preferat –daca nu cumva vorbim iarasi de publicitate, valoarea sau calitatea ramin sa fie riscate, macar ca sint termeni atit de alunecosi, care dau bataie de cap si filosofilor si flecarilor.
Autorii in lucrarile carora gasim uneori referinte abundente din sfera imaginii artistice, deseori pictura, dorm la fel de linistiti si cu o coperta buna si cu una slaba a cartilor lor, atita timp cit se vind. Cartile romanesti sint si frumoase si urite. Lucrul pe care li-l putem reprosa fara mustrari de constiinta, este ca nu fac decit izolat rodul unor colaborari intre autor, editor si grafician. Probabil ca tot economia e tapul ispasitor. Foarte multe volume au o infatisare inselatoare; continutul lor nu se ghiceste din coperta si de citeva ori nici chiar din format sau textura hirtiei. Am vazut titluri cu un aspect foarte modest sau deloc inspirat, elemente care, pentru unii cititorii, atrasi mai intii de infatisarea cartii, fac mai mult decit titlul insusi. Un exemplu graitor pentru discrepanta intre continut si aspect, dintr-o lista mult mai mare, este ultimul Orbitor (dar si al doilea, Corpul) al lui Cartarescu. Coperti fine, culori placute, compozitii ordonate, look comercial. E ca ambalajul sosurilor taranesti, stralucitor si aspectuos, si in mare opozitie cu pasta cu aroma de ierburi si ceapa. Caci asa sint si cartile lui Mircea Cartarescu, pline de arome si culori, invelite in coperti de staniol scinteietor, ca cititorul sa nu se simta intepat de toate cioburile unei lumi pline de praf, de flori, de culoarea stacojiu sau de sunetele tocurilor inalte pe culoarele semiobscure ale vreunui bloc de aiurea. E ca si cum un pictor ar trece cu vederea un text mustind de liricoide si expresii necunoscute. Dar, ca sa ma intorc de unde am plecat, reiau vorbele lui Phillippe Dagen, „Specialistii lizibilului nu mai au nimic de spus specialistilor vizibilului, carora nu le mai cer nimic. Nelinisti comune, acelasi limbaj, se pare.”

Bogdan Teodorescu.