Totul despre muzică în mai puţin de două ore cu Hermes Luaces
______________________________________________________________________________________________...................................................................................................................................................
Tot jucîndu-l pe don Quijote, am făcut din prietenii mei personajele faimoasei sale istorisiri, potrivindu-i întocmai unul cîte unul în rolurile acolo unde le era locul. Am socotit astfel că mi-am alăturat o listă din care nu mai lipsesc decît un muzician, un dansator şi poate un actor. Lipsesc vasăzică, destul de mulţi ca să completeze pomelnicul meu, unde stau bine însă un preot, un poet, un filosof şi cîţiva artişti. Am fost cît pe-aproape să pun pe lista aceasta a mea un compozitor, -căci n-aş face mofturi dacă muzicantul meu e cîntăreţ sau compozitor-, invitat să profite de premiul care i-a fost oferit în cadrul concursului organizat de către Muzeului Naţional George Enescu, pentru lucrarea înscrisă. Hermes Luaces Feito este aşadar zilele acestea rezident la Tescani, judeţul Bacău unde are prilejul să compună şi să se inspire în mijlocul unui peisaj tăcut şi poate muzical, dacă ne gîndim la zilele petrecute de însuşi George Enescu să compună şi să se inspire. Compoziţia sa cîştigătoare s-a numit Ephemeral Architectures. N-am ascultat-o defel, dar am avut grija ca dinainte de a sta de vorbă cu Hermes să-mi fac o părere despre opera sa ascultînd alte lucrări, pe care le puteţi urmări şi dumneavoastră accesînd http://www.myspace.com/luaceshermes. Nu a fost întocmai o pregătire, pentru că am vrut să evit întrebările pe jumătate documentate, garanţia unei conversaţii de multe ori ridicole prin lipsuri, şi mai puţin avantajoase pentru jumătăţile de cunoştinţe. Am plecat astfel să-l întîmpinăm, eu şi S., pe don Hermes fără multe precauţii intelectualiceşti. Aş fi acoperit pînă la urmă orice eroare cu statutul meu de artist vizual; scuturaţi puţin pe ceilalţi artişti să vedeţi cîtă muzică va cădea din buzunarele lor, ticsite cu fragmente de informaţie din politică, societate şi artă. Dacă se pricep şi la muzică, atunci genurile cunoscute şi agreate sînt previzibile, iar jazzul e cea mai simplă, dar şi cea mai bună previziune.
Prima întrebare din partea mea a fost ce înseamnă să înţelegem muzica? Señor Luaces a răspuns cu răbdare şi plăcere la toate întrebările mele, dar în schimb mi-a adresat mai puţine. Răspunsul său despre înţelegerea muzicii, în cuvinte mai puţine, a fost că muzica nu se poate înţelege decît prin frecvenţă (a ascultării). Desigur, aceasta nu exclude şi o percepţie educată, puţin mai ştiinţifică. Nu putem înţelege orice muzică, nu toată muzica e bună, iar frecvenţa nu e promisiunea obligatorie a înţelegerii. Cea mai interesantă replică a lui Hermes a fost You could kill someone with music (Poţi să ucizi pe cineva prin muzică). Ceea ce este literalmente adevărat! Nefiind vorba de un interviu în manieră jurnalistică sau de un interogatoriu, întrebările mele au căzut de-a valma, iar răspunsurile după ele. Să mori ucis de muzică mi s-a părut, repet cea mai puternică replică, întărită de privirea pentru un moment încordată a compozitorului, de altfel relaxată prin ochii puţin încercănaţi, cum au personajele bizantine pentru un plus spiritual. În afară de aceasta am mai aflat o seamă de lucruri care stăruiau de mult în mintea mea fără să fie lămurite. Mi-am dat seama împreună cu Hermes, mereu pregătit să dea citate, că în artă se vorbeşte excesiv, iar asta nu duce deloc acolo unde cred cei care nu se opresc din vorbit, adică la înţelegere. Nu mă refer doar la muzică, unde chiar probabil vorbăria e mai puţină. E natural, nu-i aşa? că am insistat cu exemplele mele din pictură ca să ilustrez mai bine chestionarul şi să-l feresc de prea multe puncte slabe. Hermes Luaces, ca un spaniol adevărat, înţelege (mai) bine pictura. Ştie că pictura nu e istorie, nu e militantism, nu e filosofie, ci mai mult decît toate, vizualitate. Alţii nu ştiu atîta lucru! Cu răbdarea politicoasă de a-mi răspunde, chit că nu m-am oprit din efluviile mele interogative nici după ce am vărsat ceaşca de ceai fierbinte pe măsuţa de sticlă, cît pe ce să-i ud valiza, Hermes nu s-a împiedicat să ia ca pildă pictura pentru a face lumină în dialogul nostru despre muzică. La un moment dat, tot schimbînd replici despre cum să înţelegem muzica, a fost dat un exemplu mai mult decît potrivit, unde explicarea unei lucrări nu se poate face decît printr-o alta. Aşadar lucrările artistice, tablouri sau piese muzicale, sînt lucruri ireductibile, dar despre care se poate vorbi nesfîrşit, împingînd adevărul ca pe un glob uriaş mai departe în ceaţă şi întuneric. Cărţile despre artă nu fac doi bani, zicea Hermes citîndu-l pe unul al cărui nume l-am uitat deja. Totuşi, fiecare am citit cîteva cărţi foarte valoroase, sprijine în căutările individuale pe drumul artei. Toate sentinţele cu caracter radical sau general riscă să şteargă nişte nuanţe, dar ştim cu toţii de fiecare dată ce vor să spună aceste sentinţe. Aşadar, toate cărţile de artă nu fac două parale! Emoţiile autentic estetice sînt un dar aşa cum este credinţa să zicem. Publicul de artă este la fel de amestecat ca lumea de pe stradă; cîţiva se distrează, o parte se cultivă, iar o parte mai mică se află conectată la chiar inima fenomenului artistic. Dezamăgiţi ori ba, arta nu îi face pe toţi la fel de buni.
Surprinzător, Hermes vorbea foarte des de pictură, ceea ce la muzicieni e destul de rar. Printre toate curiozităţile, am avut-o şi pe aceea asupra modului în care este văzut astăzi Dalí în Spania. Dalí să ştiţi, este foarte apreciat şi probabil destul de bine înţeles în generalitatea operei şi personalităţii sale, după o perioadă, aproape de moartea sa din 1989 cînd un public numeros l-a lăsat în urmă pentru măştile lui politice. În Spania da, în România nu. Tot Dalí a fost invocat în chestiuni de stil, originalitate şi autenticitate, trecîndu-l în acest fel pe Hermes Luaces de testul meu de acum cîţiva ani prin care un om de cultură adevărat şi mai ales un artist, trebuia să nu facă nazuri cînd aude de arta secolului al XVIII-lea (de rococo şi de Watteau), de combinaţia culorilor vii cu aurul strălucitor şi de Salvador, dar nici să nu-i apară pete de icter pe faţă cînd aude de MJ. Toate au fost depăşite excelent! Aprecierile lui Hermes le-am găsit ca oneste şi pline de noimă. Dalí, mi-a spus mai departe, este acelaşi şi cînd îl imită pe Picasso. De aici mi-am dat seama că într-adevăr e mare lucru să fii spaniol şi creator. Apropo de aceasta, i-am pomenit şi pe John Cage şi pe Marcel Duchamp ca pe două exemple ilustrative pentru arta contemporană. Am consimţit împreună că arta conceptuală are un stop foarte apropiat de start, o limitare destul de netă în libertăţile sale. E cam la fel cu arta fantastică, te prinzi suficient de repede de algoritmul ei de dezvoltare, chit că aceasta nu mă opreşte pe mine deloc să privesc tot aşa curios, în continuare artă fantastică şi conceptuală. Cu siguranţă nu e clar, şi drept urmare ar fi bun de subliniat că arta nu poate să reziste doar prin concepte.
Tot auzindu-l pe Hermes pomenind de inspiraţia sa din surse atît de diferite, incluzind şi grupul Radiohead, m-am simţit confortabil să mai pun o întrebare şi am ales ca temă suplimentară, talentul şi pe Michael Jackson. Recunosc, mi-am căutat cuvintele să întreb corect ceea ce aveam de întrebat despre Michael, pentru a nu vira nicicum spre personalitatea sa excentrică, spre controversă şi pop lifestyle. Dacă aruncaţi o privire pe pagina myspace a lui Hermes, veţi vedea care sînt muzicienii a căror operă îl inspiră. Chiar dacă el şi-a arătat deschiderea faţă şi de muzica rock (cuvînt folosit în sensul foarte larg, pe care eu l-aş fi schimbat cu pop), muzica pe care o cultivă are o emoţie comună surselor sale. Radiohead, -îmi voi permite o exagerare, e mai aproape de Claude Debussy sau Mauricio Sotelo, nemaivorbind de Aphex Twin, decît e Jackson, poate mai potrivit cu stilul virtuoz exotica din anii 1950, de aceştia. Eu zic că nu sînt mulţi cei care pot aprecia fără afectare, exigent dar atent muzica lui Michael, deoarece e cam greu să împingi deoparte pîcla mediatică din jurul său, dimpreună cu fantoma cîştigurilor lui uriaşe. Muzica bună, asemenea filmului lui Paradjanov, Tarkovsky sau Fellini, nu are un public larg, veţi spune; în schimb eu vă întreb, este arta cu implicare socială, cu adevărat adresată publicului larg? Las verdictul în urmă şi mă întorc la concluziile lui Hermes:Jackson era un om foarte talentat, dar mai curînd orientat către comerţ. Ori fals ori adevărat, şi arta comercială poate să foreze în adîncurile conştiinţei şi simţurilor noastre. Şi de aici putem să tragem la suprafaţă concepte valoroase, pentru că de atîtea ori, consumatorul de artă este el însuşi cam la fel de artist ca autorul. În cazul lui Michael Jackson, lucrurile nu stau chiar aşa într-o lumină cu umbre puternice şi limpezi. Luaces, care se plictiseşte după ce ascultă de două ori o piesă de-a lui Michael, cred că nu este în mod natural atras de muzica aceasta sclipitoare (glittering), uneori uşor de memorat, alteori prea mult înzorzonată de efecte vocale şi stridenţe ori ritmuri prea puternice. Sînt convins că astfel, nici nu a avut răbdarea să asculte mai mult decît se dă la radio. Dar sînt cu totul de acord că talentul, în care eu cred atîta, nu face mereu totul. Hermes l-a dat exemplu pe Mozart, care fără vocaţie sau dacă place mai mult, tragere de inimă, motivaţie, nu ar fi fost cine este astăzi. După spusele lui, Mozart a avut foarte mult talent, însă probabil egal cu a altor contemporani. Dorinţa lui Mozart de a face muzică valoroasă i-a depăşit, cum vedem, pe ceilalţi. -Rămîn din nou puţin sceptic; îmi scapă ceva.
Prima oară, am auzit asta din gura Silviei, mereu agilă în observaţiile ei vizionare despre artă. Desigur, talentul nu e destul, întrucît uneori în rîndul artiştilor mari găsim şi artişti netalentaţi. Poate mă veţi contrazice, dar Duchamp şi Beuys nu au fost talentaţi. Lor le putem spune inspiraţi ori (artişti) inteligenţi.
Pe drum, am mai uitat cîte ceva din replicile lui Hermes. N-am uitat totuşi că pentru el muzica (arta) este felul prin care înţelege lumea, topind filosofia, literatura şi celelalte arte într-un creuzet comun al realităţii, al vieţii. Deci, pentru Hermes Luaces Feito arta se înţelege prin practică, frecvenţă, prin harul de a înţelege, prin afect şi sensibilitate; talentul nu este de ajuns; inspiraţia poate să vină de oriunde, întrucît limitele între arta cultă şi arta populară (şi în sensul artei urban populare) pot fi uşor dizolvate, şi nu poţi învăţa arta din cărţi. Hermes Luaces este un om plăcut, talentat, harnic, curajos, răbdător şi profund. Cunoaşte multe citate ale artiştilor, scriitorilor şi filosofilor. Şi s-a arătat interesat de arta pe care o produc eu, ca unul căruia nu-i sînt străine nici pictura (artele vizuale) şi nici oamenii.
______________________________________________________________________________________________
Above: Hermes Luaces Feito, 104 Paris, mai 2009 ( http://flickr.com/photos/gplog/3518653847/ ); intervention over digital photograph by Bogdan Teodorescu, sampling one of his paintings, 2009.
