Noroc a fost şi-a fost puţin, atît cît ceream în articolul precedent. Am urcat cele cîteva lucrări, puţine ca norocul, la staţiile unde trebuie să coborîţi, adică la metrou. La Universitate şi la Eroilor. Acolo, rătăcite printre reclame, indicatoare, coşuri de gunoi şi în spaţiul vast pentru dimensiunea lor, pot fi văzute, ca şi cum ar fi nişte urme, fotografiile mele şi ale Ilinei Schileru, aproape ca bileţelele post-it într-un manual. Expoziţia noastră, abandonată de o mînă de artişti pentru care există mereu lucruri mai bune de făcut decît să lucreze doar aşa, dar şi de sponsorii şi ei ocupaţi cu lucruri mai realiste ca o expoziţie de artă, are totuşi farmecul pe care îl au afişele acelea cu pierdut... de pe tot felul de stîlpi, mai curînd sursele de inspiraţie ale unei imaginaţii rătăcitoare. Le vezi din cînd în cînd în momentele cînd îţi scapă privirea, concentrată la semafor sau la următorul autobuz. Uiţi ce trebuia să faci şi iei în seamă afişul. Ori te uiţi, ori nu vrei să-l citeşti, iar dacă ţi-a stricat de-a dreptul ziua, tragi o flegmă peste el. Deloc nu e o figură de stil sau scenaristică, numai să vă gîdil, dar unul dintre posterele mele avea deja o insignă ca aceasta, suficient de greu de închipuit cît să mă pună pe mine pe gînduri, mai ales după ce am deschis Cartea neliniştirii lui Pessoa, să mai treacă timpul pînă la staţia Gara de Nord.
■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■◙◙■■◙■■◙◙◙■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■◙◙■■◙■■◙◙◙■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■◙◙
Scuipatul, foarte dens, închegat, se întindea pe o suprafaţă foarte mică, pe unul dintre posterele mai retrase. Cine l-a scos, l-a trimis destul de sus ori era destul de înalt, măcar la înălţimea marginii superioare a fotografiei, cam atît cît sînt şi eu. Nu pot să mă gîndesc dacă a ieşit cu nerv, din voluptate sau din năduf. La cît de mic era, părea o lovitură de precizie, dar atît de tulbure, încît cred mai curînd că a fost cu sforţare. Nu mă gîndesc ca numele meu să fi fost ţinta, pentru că mai sînt încă doi de-alde Bogdan Teodorescu, unul mai cunoscut ca mine de cîteva ori, pentru că e mai bătrîn, scrie cărţi şi apare mai des la televizor. În orice caz, numele e prea jos, iar scuipatul prea sus. Acest gest anonim, probabil repetabil, arată mai multe aspecte deodată. Unul este faptul că imaginile mele, -pe-ale Ilinei le-am găsit curate, au stîrnit reacţii, cărora unii le zic reacţii vii. Altul că arta publică încă nu e destul populară cît să pară firească, iar altul că de multe ori reflexele atavice nu dispar niciodată. Fie că a fost asumat, fie gestul vreunui nenorocit de nebun fără casă, dintre cei care stau pe la gări şi la metrou, scuipatul, greu de văzut dacă nu te uiţi cu atenţie, marchează vernisajul fără pompă a acestei mărunte intervenţii publice. Eu nu ştiu să scuip la distanţă şi nu scuip pe nimeni, nici măcar cu vorbe. Deloc n-am să mă duc să vă văd scuipaţii, dar dacă aveţi drum pe-acolo, mergeţi să aruncaţi o privire. Cîteva fotografii au rămas curate.
1. Bogdan Teodorescu, În ordine, 2009, colaj digital, dim. posterului 50 x 70 cm.
2. Bogdan Teodorescu, Din vîrful sabiei, 2009, colaj digital, dim. posterului 50 x 70 cm. În imagine a fost folosit un fragment dintr-o fotografie din 2007 de Alina Popa, în care apare Bogdan Teodorescu în timpul unui performance.
---eveniment organizat de Dana Art Gallery www.danaartgallery.ro---
