_____________________________________________________________________________________
Pe blogul meu meu odihnesc mai mulţi morţi şi e surprinzător să observ cum se adună încet şi sigur, cîte unul în plus din cînd în cînd. Pentru că sînt diferite, motivele şi vîrstele lor depăşesc felul logic în care de obicei putem să dăm o explicaţie ori să alcătuim o statistică coerente. Indiferent de cum privim moartea, de fiecare dată cînd se întîmplă unui cunoscut, devenim şi mai contrariaţi. Mă credeţi sau nu, dar cu mai multe zile în urmă de a fi aflat că şi Ioana Nemeş a murit, îmi propusesem să scriu ceva despre moarte. Această temă este mai veche şi m-ar putea asigura de încă două, trei articole viitoare, desigur dacă eu însumi nu trec alături pe lista morţilor. Rezerva de a fi un pic mai conştiincios cu datoria mea, care s-ar fi potrivit perfect cu Paştele, e legată de scrupulele faţă de evenimentele care implică pierderi şi suferinţă. Ezităm mulţi dintre noi să oferim consolare cuiva atunci cînd trece prin momente fără rezolvare fie pentru că nu avem încredere în consolorările noastre, fie de teamă să nu adăugăm mai multă iritare la ceva fără ieşire. Adică, şi acum mi-e ruşine că scriu despre Ioana Nemeş pentru că poate părea o afacere profitabilă, pentru imaginea mea şi a altora în poziţia mea, cît şi pentru că oricum nimic nu se mai poate face. Mai puţin mi-e ruşine pentru intenţia mea anterioară de a încerca să expun neajunsurile unei arte lipsite de o sacralitate manifestă, dar care face referinţă la practici religioase, într-o aparenţă imprudentă şi superficială. De acest subiect am să dau seamă în altă parte. Totuşi, pe scurt, găsesc foarte şchioape declaraţiile artistice unde miza este critica religioasă, mai întîi deoarece e delicat, apoi pentru că e un loc comun şi care scapără mereu îndoiala că nu e mai mult decît un efect special. E ca în filmele de groază, unde apare cîte un preot. Probabil cunoaşteţi seria de lucrări din 2010 ale Ioanei Nemes, The Healers, bazată pe o ironizare sau bagatelizare a tainei spovedaniei. Vă rog să nu consideraţi pripit că reacţia mea critică s-ar întemeia pe vreun spirit puritan; nu sînt un creştin exemplar. Chestiunea pe care, aşa cum am spus, o voi relua are legătură doar cu un principiu de conformitate.
Este ispititor să faci conexiuni între lucrările Ioanei Nemeş, Paştele de anul acesta şi dispariţia sa, dar nu e deloc prudent, tocmai pentru exemplul de mai sus. Ne place mereu, indiferent de înţelesurile acordate divinităţii, să aurim o imagine, iar moartea însăşi este una dintre cele mai împodobite. Cu toate acestea, pentru că vestea morţii Ioanei a rămas într-un registru mult mai discret faţă de cel oferite unor personalităţi internaţionale, suprainterpretările cu aer mistic au păstrat un caracter mai firesc acestui eveniment, fără să-l altereze. Probabil şi pentru că cei care o regretă şi s-au exprimat public pun mai puţin preţ pe lucruri din acestea. Prima dată cînd am aflat vestea am fost sceptic, împreună cu cei care au crezut la fel, că totul face parte din ultimul sau proiect artistic. Acesta este unul dintre riscurile de a jongla cu ideile în direcţii neaşteptate, şi nu e rău, nu-i aşa? să le mai tragi din cînd în cînd oamenilor cîte o farsă, chiar şi cînd mori. Vedeţi cum încrederea noastră într-o viaţă veşnică ne trădează latura religioasă? Religioasă, dar nu neapărat creştină, islamică, animistă ori atee. Nu doar credincioşii merg mai departe, rîndurile lor fiind mai groase cu noi toţi, care credem că măcar şi mîine vom trăi, chiar dacă nu putem garanta şi pentru celelalte zeci de ani pe care dorim să le continuăm. Dar să mai schimbăm o dată traseul şi să lăsăm în urmă ceva ce face parte mai mult dintr-o meditaţie şi mai puţin dintr-un raport.
Cred că lucrările Ioanei Nemeş sînt inteligente, mai diverse decît multe dintre producţiile locale, de care ne-am putea lipsi fără să simţim vreo pierdere, şi deopotrivă îndeajuns de contrare pentru interesul publicului şi specialiştilor. Problemele care ţin de românitate, inclusiv de apăsătoarea condiţie a artistului român, arată autentice şi au şanse destule pentru a rămîne mai multă vreme referenţiale. Diversitatea remarcată de mine este mai plauzibilă în contextul altor creaţii similare ca intenţie. Asupra lucrărilor Ioanei Nemeş mi-e greu să mă exprim critic, dar nu din cauză că lipseşte, ci din nou, pentru că e incomod şi mă înconjoară prea multe scrupule. Rezervele mele exprese ţin de locul unde mulţi artişti cred greşit că orice fel de logică se potriveşte cu orice fel de situaţie. Luis Buñuel, suprarealist, anarhist, anticlerical şi iremediabil ateu, a găsit în tema religioasă una dintre cele mai suculente surse de inspiraţie, fără să cadă în groapa superficialităţilor (sic!), mai întîi de toate pentru că a terminat o şcoală iezuită şi apoi pentru că, împreună cu alţi spanioli, a rămas într-un contact mai apropiat cu Biserica decît artiştii români, mereu la distanţă de problema pe care o văd fierbinte fără să îi ardă şi fără ca măcar să-i încălzească. Din spatele multor filme pe care le-a făcut se degajă un fum religios care miroase puţin a tămîie. Evident şi aici e vorba de conformitatea afirmaţiilor cu sinele, cu acţiunile. Atîta tot; Scrisoarea către un tînăr artist a Ioanei m-a sedus cu adevărat. Această scrisoare, asemănătoare cu cîteva manifeste mai vechi, -cred că şi Dalí a făcut una, exprimă dezamăgirea unui artist neluat în seamă pentru eforturile lui adevărate de a întoarce lucrurile pe dos. Din păcate, scrisoarea nu a schimbat nimic, nici măcar printre prietenii Ioanei, artişti şi curatori, ei înşişi în situaţia cadru a textului. Ironia, marfa cea mai preţioasă a unora, se poate privi şi cu umor. Artistul e sfătuit să facă performance, să creeze şi conserve un public specializat, să fie dacă e femeie, feministă, să picteze lucrări în clar-obscur subiecte socio-politice, etc. Pe scurt, lucruri care fac referinţă la ce este mai tipic în arta românească contemporană. Nu-mi dau seama deloc despre cum au fost înghiţie aceste replici de aceia la care se face trimitere. Fie s-au exclus, fie au citit printre rînduri. Am mai spus-o de cîteva ori, nu este suficient să vezi pentru a înţelege şi cu atît mai puţin a crede. Altfel n-ar mai exista expresia nu-mi vine a crede! Aşa incredibilă rămîne şi moartea Ioanei Nemeş, în opera căreia nu găseşti moartea, destul de romantică pentru arta contemporană. Moartea actuală trebuie să fie socială, să poarte o altfel de însemnătate decît sfîrşitul universal şi individual. În filme, moartea e un efect obligatoriu, atît în comedii, unde e simpatică şi nedureroasă, cît şi în celelalte filme, de unde lipseşte foarte rar.
Este ispititor să faci conexiuni între lucrările Ioanei Nemeş, Paştele de anul acesta şi dispariţia sa, dar nu e deloc prudent, tocmai pentru exemplul de mai sus. Ne place mereu, indiferent de înţelesurile acordate divinităţii, să aurim o imagine, iar moartea însăşi este una dintre cele mai împodobite. Cu toate acestea, pentru că vestea morţii Ioanei a rămas într-un registru mult mai discret faţă de cel oferite unor personalităţi internaţionale, suprainterpretările cu aer mistic au păstrat un caracter mai firesc acestui eveniment, fără să-l altereze. Probabil şi pentru că cei care o regretă şi s-au exprimat public pun mai puţin preţ pe lucruri din acestea. Prima dată cînd am aflat vestea am fost sceptic, împreună cu cei care au crezut la fel, că totul face parte din ultimul sau proiect artistic. Acesta este unul dintre riscurile de a jongla cu ideile în direcţii neaşteptate, şi nu e rău, nu-i aşa? să le mai tragi din cînd în cînd oamenilor cîte o farsă, chiar şi cînd mori. Vedeţi cum încrederea noastră într-o viaţă veşnică ne trădează latura religioasă? Religioasă, dar nu neapărat creştină, islamică, animistă ori atee. Nu doar credincioşii merg mai departe, rîndurile lor fiind mai groase cu noi toţi, care credem că măcar şi mîine vom trăi, chiar dacă nu putem garanta şi pentru celelalte zeci de ani pe care dorim să le continuăm. Dar să mai schimbăm o dată traseul şi să lăsăm în urmă ceva ce face parte mai mult dintr-o meditaţie şi mai puţin dintr-un raport.
Cred că lucrările Ioanei Nemeş sînt inteligente, mai diverse decît multe dintre producţiile locale, de care ne-am putea lipsi fără să simţim vreo pierdere, şi deopotrivă îndeajuns de contrare pentru interesul publicului şi specialiştilor. Problemele care ţin de românitate, inclusiv de apăsătoarea condiţie a artistului român, arată autentice şi au şanse destule pentru a rămîne mai multă vreme referenţiale. Diversitatea remarcată de mine este mai plauzibilă în contextul altor creaţii similare ca intenţie. Asupra lucrărilor Ioanei Nemeş mi-e greu să mă exprim critic, dar nu din cauză că lipseşte, ci din nou, pentru că e incomod şi mă înconjoară prea multe scrupule. Rezervele mele exprese ţin de locul unde mulţi artişti cred greşit că orice fel de logică se potriveşte cu orice fel de situaţie. Luis Buñuel, suprarealist, anarhist, anticlerical şi iremediabil ateu, a găsit în tema religioasă una dintre cele mai suculente surse de inspiraţie, fără să cadă în groapa superficialităţilor (sic!), mai întîi de toate pentru că a terminat o şcoală iezuită şi apoi pentru că, împreună cu alţi spanioli, a rămas într-un contact mai apropiat cu Biserica decît artiştii români, mereu la distanţă de problema pe care o văd fierbinte fără să îi ardă şi fără ca măcar să-i încălzească. Din spatele multor filme pe care le-a făcut se degajă un fum religios care miroase puţin a tămîie. Evident şi aici e vorba de conformitatea afirmaţiilor cu sinele, cu acţiunile. Atîta tot; Scrisoarea către un tînăr artist a Ioanei m-a sedus cu adevărat. Această scrisoare, asemănătoare cu cîteva manifeste mai vechi, -cred că şi Dalí a făcut una, exprimă dezamăgirea unui artist neluat în seamă pentru eforturile lui adevărate de a întoarce lucrurile pe dos. Din păcate, scrisoarea nu a schimbat nimic, nici măcar printre prietenii Ioanei, artişti şi curatori, ei înşişi în situaţia cadru a textului. Ironia, marfa cea mai preţioasă a unora, se poate privi şi cu umor. Artistul e sfătuit să facă performance, să creeze şi conserve un public specializat, să fie dacă e femeie, feministă, să picteze lucrări în clar-obscur subiecte socio-politice, etc. Pe scurt, lucruri care fac referinţă la ce este mai tipic în arta românească contemporană. Nu-mi dau seama deloc despre cum au fost înghiţie aceste replici de aceia la care se face trimitere. Fie s-au exclus, fie au citit printre rînduri. Am mai spus-o de cîteva ori, nu este suficient să vezi pentru a înţelege şi cu atît mai puţin a crede. Altfel n-ar mai exista expresia nu-mi vine a crede! Aşa incredibilă rămîne şi moartea Ioanei Nemeş, în opera căreia nu găseşti moartea, destul de romantică pentru arta contemporană. Moartea actuală trebuie să fie socială, să poarte o altfel de însemnătate decît sfîrşitul universal şi individual. În filme, moartea e un efect obligatoriu, atît în comedii, unde e simpatică şi nedureroasă, cît şi în celelalte filme, de unde lipseşte foarte rar.
Dispariţia Ioanei Nemeş e la fel de tulburătoare ca toate morţile, dar ne îngrijorează mai mult pentru că se amestecă cu ambiguitatea unui proiect artistic şi în aceeaşi măsură pentru că e vorba de un artist tînăr (1979-2011). Această experienţă şi această opinie, probabil se rezumă la un cerc restrîns, întrucît nu au lăsat prea multe urme în presă şi mai ales în comunicările de pe internet ale artiştilor. Sau vi se pare altfel? Moartea altora ne face mereu să ne gîndim la moartea noastră, dar în cazul Ioanei pare altfel. Dacă te uiţi la lucrările ei este chiar caraghios să te gîndeşti la aşa ceva, desigur din alte pricini decît că ar vorbi despre veşnicie.
Şi articolul meu şi lucrarea din dreapta, pe care am făcut-o mult înainte, sînt un mic omagiu şi un fel de scuze pentru Ioana. Gestul e pur colegial, lipsit de decoraţiunile afective ale unui prieten sau admirator. Mi-ar fi plăcut bineînţeles să stăm de vorbă, din aceeaşi curiozitate pe care o simt faţă de toţi artiştii inteligenţi sau talentaţi. Aşa cum e de presupus, lucrurile merg înainte, lăsînd neatins conţinutul Scrisorii pentru un tînăr artist.
---
---
Ti-a fost recunoscut talentul in Romania? Sistemul comercial inexistent m-a frustrat intotdeauna. Faptul ca pur si simplu ceea ce faci nu conteaza pentru nimeni. (Din Ultimul interviu cu Ioana Nemeş, publicat pe www.modernism.ro)
images:
above left, Ioana Nemeş [...]
above right, Bogdan Teodorescu, Untitled (The Principle of Printmaking), 2008, poppy seeds on cardboard, c. 30 x 40 cm
below, Bogdan Teodorescu, Double Portrait of Ioana Nemeş, 2011, digital collage with internet photographs
images:
above left, Ioana Nemeş [...]
above right, Bogdan Teodorescu, Untitled (The Principle of Printmaking), 2008, poppy seeds on cardboard, c. 30 x 40 cm
below, Bogdan Teodorescu, Double Portrait of Ioana Nemeş, 2011, digital collage with internet photographs
