Doar din înşiruirea cuvintelor care apar în aceste imagini şi a lucrurilor pe care le arată aş putea să vă ofer cea mai proaspătă senzaţie despre una dintre subiectele cele mai dezolante ale actualităţii bucureştene, lipsită în adevăr de orice urmă de prospeţime. Mai mult ca alte amănunte, dedicaţia afectuoasă de pe pagina unei cărţi şi un disc de vinil cu înregistrări după Caragiale par atît de ilustrative încît te îndoieşti de autenticitatea lor, oricît de tare ne-ar gîdila această regie. Cu alte cuvinte, ce poate să fie mai nimerit, mai ironic, decît Caragiale şi biata scriitoare care a sperat la o memorie mai îndelungată, dacă nu chiar veşnică? Pe o parte a discului scrie Lanţul slăbiciunilor şi Telegrame nu Căldură mare sau O scrisoare pierdută. Chiar şi O noapte furtunoasă ar fi părut mai slabă decît acest Lanţ al slăbiciunilor, un fel de etichetă pentru tot episodul demolărilor încă neîncheiat. Iar pe carte scrie aşa: Dăruiesc din toată inima unei Doamne cu nume frumos de ivit de zori, o carte despre prietenie, teatru, turnee, călătorii în lumea întreagă, despre vise, speranţe, bucurii tristeţi şi iar despre... bunele şi grelele vieţii. Cîteva ceasuri de umblat prin lume, lumea cu tot ce are mai frumos... Nathalie (Nathalie Arsenie Nacry, Prietenie peste ocean). Restul de cuvinte se poate citi direct din imaginile rulante. Cu adevărat ridicole toate, la fel cum ar fi ridicol să strîngi prune din copac în cămaşă apretată, ori să faci reverenţe unor femei de la ţară care s-ar mulţumi pe deplin doar cu un simplu bună ziua. Ce le spui celor fără suflet, cînd sufletul era asul din mînecă? Vă amintiţi de sublinierea mea din cartea lui Baricco, Barbarii, cea mai descuranjantă replică din toate. Diferenţele dintre reverenţe şi bună ziua sînt la fel de mari ca între argumentele apărătorilor drepturilor pentru animale şi crescătorii din industria cărnii sau ca între turişti şi călugări în incinta unei mînăstiri. Ce le spui deci, acelora care nu văd mai mult în spatele unor ziduri? Ei bine, cred că nu le poţi spune nimic, iar dacă vrei să îi îndepărtezi trebuie să aplici cu totul alte metode faţă de oamenii de cultură, atît de temerari în încrederea pe care o au în cuvintele alese.
Despre axa Buzeşti-Uranus s-a scris şi s-a vorbit foarte mult, fără să se fi putut salva ceea ce este deja distrus. O discuţie în plus nu este decît o inutilă lamentaţie sau doar o lamentaţie, o plîngere sau mai exact un plîns. În ce mă priveşte, e un semn de maturitate să accept că fundamentul acestui popor, din care certamente fac parte şi eu, nu este propice pentru o mare arhitectură ori pentru arhitectură deloc. La fel este şi înţelegerea faptului că nu este suficient să vezi ca să crezi. E drept că sună radical, deci cu mari şanse de eroare, dar dacă ar fi fost altfel, am fi avut deja alte evidenţe. Cînd am făcut cele cîteva fotografii pe care le urmăriţi încadrate de imaginea unor piei de tigru jupuite, eram deja resemnat. Nu am intenţionat să fac vreun raport, să protestez sau să salvez ceva atunci cînd am pornit la drum. Am vrut doar să mai arunc o privire peste locurile care vor arăta cu totul altfel peste o zi. Astfel nici fotografiile mele nu le-am pregătit ca pe un exerciţiu artistic şi abia dacă pot fi numite documentare. În faţa unor maidane dărîmate nu-ţi mai vine să spui ori să faci ceva, tot din sentimentul inutilităţii.
Într-o carte despre arhitectură, contestată de cititorii pretenţioşi pentru tonul său lejer şi caracterul accesibil, am găsit o concluzie foarte potrivită în contextul subiectului nostru. Această concluzie are totuşi o valabilitate universală, uşor de verificat de fiecare dată: Contrar părerii romantice că fiecare dintre noi se opreşte în mod natural asupra ideii de frumuseţe care i se potriveşte, se pare că, de fapt, facultăţile noastre vizuale şi emoţionale au nevoie constantă de îndrumări venite din exterior, pentru a putea decide ce să remarce şi aprecieze. Cultura este cuvîntul pe care l-am atribuit forţei ce ne ajută să identificăm asupra căreia dintre multele noastre senzaţii să ne concentrăm, considerînd-o valoroasă. Alain de Botton, autorul acestor cuvinte şi a Arhitecturii fericirii (ed. Vellant, Bucureşti 2009) din care fac parte, sună aici la fel ca Umberto Eco în Pliculeţul Minervei, adică la fel de credibil, uşor şi inteligent. Înţelegeţi nu?, că facultatea vederii este un fapt cultural şi nu unul fiziologic. Doar nu puneţi la îndoială că muncitorii care au împins zidurile cu stucaturi înflorate nu au văzut ce pun la pămînt!? Unii au ezitat înainte şi au prelevat cîteva capete de leu şi poate că şi vreo două ghirlande înainte să treacă la treabă. Şi-or fi zis dar că asta este! Totuşi, umbrele de regret sînt ca toate umbrele şi dispar la lumina salvatoare ori în întunericul tulbure. Există chiar cîţiva dintre noi pentru care regretele alcătuiesc un fel de sens şi un fel de evidenţă că trebuie să preţuim mai mult lucrurile. E dificil însă să îţi imaginezi natura regretelor oamenilor care nu mai locuiesc în zonele afectate, precum doamna căreia i se închina cartea lui Nathalie Nacry, ori a vecinilor ei. Cu îndoieli sau nu, e întotdeauna recomandat să luăm în considerare şi aspectele pe care le discredităm; tocmai după ce am ieşit din fosta curte unde am găsit pagina cu dedicaţie, o altă doamnă, de data aceasta în carne şi oase m-a oprit să-mi spună că ce fac e zadarnic. Aşa am intrat în vorbă aflînd cîte ceva din amintirile ei, dar mai ales dintre opiniile ei, surprinzător de opuse cu ceea ce autorii planului acestui bulevard ar numi spirit practic ori chiar realism. Doamna, care părea că plînge în încercarea de a se feri de soarele care îi intra direct în ochi, s-a arătat nemulţumită şi confuză faţă de românii care nu-şi respectă originile romane (latine), deci sîngele de mari constructori. Părea că nu înţelege preferinţele unora pentru arhitectura ca de la New York şi justificîndu-se pentru că nu este o intelectuală, afirma cu multă convingere că Praga ar fi un model mai bun de urmat. În acest răstimp al dialogului nostru un bătrîn trecut bine de optzeci de ani, ne-a depăşit absent ca un suflet care a rămas prins între două lumi. I-am făcut o fotografie. În lumina unui soare rece şi în tăcerea unei sîmbete de primăvară întîrziată, tristeţile sfărîmate de pe linia Buzeşti-Uranus, păreau un fel de scenografie puţin cam exagerată şi nu chiar atît de dramatică precum o descriau publicaţiile de specialitate, părtinitoarele patrimoniului nostru recent. Pe locul unde erau o dată hoteluri, cinematografe şi case însufleţite, se jucau acum vreo două săptămîni copiii cu bicicleta, încîntaţi de efectele prafului, adunătorii de fiare vechi şi cabluri îşi adunau prăzile din gurile de canal, cîţiva băieţi cu pantaloni albi jucau table lîngă un gratar din preajma unui magazin de antichităţi cu oglinzi cu rame aurite, doi tineri, probabil studenţi făceau şi ei poze, un domn în vîrstă cu alură nobilă, făcea de asemenea poze, alţi băieţi, cu picioarele cam groase, îmbrăcaţi cu cămăşi şi pantaloni de stofă jucau o minge, fetele uşoare se încălzeau pe tocuri, maşinile din autogară descărcau şi încărcau pasageri şi pe unde se putea, cîte o maşină îşi făcea drum. În tot acest timp eu visam să-mi termin mai curînd sarcina ori excursia, din care n-aveam cum să ies cîştigat.
Viitorul bulevard Uranus este metafora cea mai reuşită, dar şi cea mai crudă, pentru felul în care ne traversăm istoria, adică în viteză, fără a avea la dispoziţie timpul necesar să ne întrebăm şi să aflăm cine sîntem noi. Cu toate acestea şi în virtutea credinţei că moştenit dintotdeauna aceste locuri, deplasarea pare mai importantă şi în fond, ce ne ţine ori ne împiedică să circulăm mai lesne dacă nu clădirile?
slideshow: random images with damaged and demolished buildings on Buzeşti and Berzei Streets, March 2011
