Bogdan Teodorescu, Window in César Manrique Foundation, 2011. In this image, artist Alex Head.Hay días de verano en los que no ocurre nada, y otros en los que ocurre todo...
(Sînt zile de vară în care nu se întîmplă nimic şi altele în care se întîmplă totul. Din descrierea scurtmetrajului Pajaritos de Roberto Pérez Toledo, regizor spaniol născut în Lanzarote).
Insula Lanzarote este a patra ca mărime dintre toate Insulele Canare, iar numele ei se pare, aparţine acestei etimologii fantastice care ne arată o lance ruptă: sp. lanza + roto. Cred că toate insulele din lume au ceva fantastic, pentru că reprezintă o lume izolată de lumea obişnuită, dar Lanzarote e specială pentru peisajul ei negru, alb sau roşu de pe urma activităţii vulcanice de acum cîteva milioane de ani. Cel mai impresionant e să vezi munţi negri, cîmpuri negre, plaje negre, pietre, dar mai ales grădini negre, acoperite cu pietriş pentru a proteja plantele cultivate de vînt şi uscăciune. La Geria este locul unde nu se vede altceva decît aceste cuiburi negre pentru viţa de vie. Fiecare cuib este înconjurat de un gărduţ în formă semirculară din bucăţi de roci vulcanice sprijinite unele de altele în doar cîteva puncte, fără să fie răsturnate de vînt. De sus arată ca solzii pe care îi desenează convenţional copiii peştilor. Lanzarote nu e cea mai turistică insulă din micul arhipelag al Canarelor şi păstrează deci, mai bine din ceea ce ar trebui să căutăm mai mult în locurile îndepărtate. Peisajul este foarte pustiu, iar oraşele par părăsite sau mai degrabă nişte decoruri de teatru sau film, fără urme prea multe ale trecerii. Totul e bine îngrijit, vopsit în alb şi verde aprins. Celelalte culori le dau copacii şi alte plante locale, foarte variate şi aproape imposibil de asociat cu gustul nostru european pentru culorile rafinate. Desigur, cactuşii sînt cele mai reprezentative plante, umplînd mai uşor spaţiile uscate. Mai există un soi de plantă cu frunze cărnoase şi roşii, acoperite de multe bobiţe transparente, care dau impresia că au fost tăvălite prin zahăr tos. De la distanţă, aceste plante par un fel de zgîrieturi ale solului şi cîteodată le confunzi cu fierul, de aceeaşi culoare. Chiar dacă nota dominantă a împrejurimilor este austeritatea selenară, dată şi de craterele parcului naţional Timanfaya, găseşti mereu zone surpinzătoare precum El Golfo (Golful) colorat în negru, cîteva feluri de roşu, galben, albastru metalizat şi din nou galben, galben verzui, pentru că golful adăposteşte o baltă ciudată, diferită de toate apele care înconjoară insula. Fie că în baltă trăiesc plante sau bacterii, fie este plină de sulf sau vreun alt ingredient chimic, balta stîrneşte o curiozitate înfricoşată. Pare moartă sau mortală. E nemişcată.
Cît am locuit pe Lanzarote, m-am gîndit la realismul pe care îl transmite fotografia, considerată îndeobşte un mijloc fidel de a reda realitatea. Niciuna dintre fotografiile făcute acolo nu se potriveşte cu amintirile mele şi nu se potriveau nici în momentul în care au fost făcute. Am încercat să nu dau atenţie regulilor consacrate ale fotografiei, împrumutate mai ales din pictură. De pildă am făcut fotografii cu oameni necunoscuţi ţinînd aparatul deschis în locurile mai aglomerate cu turişti. Probabil e puţin mai bine decît într-o revistă cu aceleaşi imagini, dar tot departe rămîide realitate. E drept că nici calitatea aparatului nu se apropie de mijloacele cele mai adecvate de a prelua imagini fidele din realitate. Într-un fel şi aceasta e o problemă. Un aparat bun va da imagini frumoase, însă mereu un pic cosmetizate, adică la fel de puţin adevărate ca în cazul fotografiilor făcute cu aparatul mai modest. N-am verificat însă, dar cred că dacă aş colecta toate la un loc fotografiile pe care le fac vizitatorii, selectînd bineînţeles doar o seamă, m-aş apropia de o imagine mai autentică. Imaginea mea de mai sus înfăţişează o fereastră prin care trece o bucată de lavă solidă, sugerînd totuşi o scurgere. Fereastra se dizolvă astfel precum lava. Singur unghiul care face o siluetă dă impresia unui ecran de cinema. Doar cadrul face diferenţa. Ideea îi aparţine lui César Manrique, originar din Lanzarote. Tot Manrique e autorul întregii case din care face parte fereastra, astăzi muzeul fundaţiei omonime. Într-un fel, conceptul său despre arhitectură în general şi în acest caz în particular, este similar problemelor despre realism pe care le ridică fotografiile. Atunci cînd sînt prea atent lucrate, ne dau o imagine subiectivă şi de cele mai multe ori pozitivă, iar atunci cînd reprezintă un accident, ne oferă doar o iluzie, cîteva amănunte efemere. Şi fotografiile reuşite se produc cu aproape la fel de mult efort precum o pictură. Cele mai bune fotografii totuşi, sînt acompaniate de experienţă. Aşadar, nu ne putem lipsi de fapte, dacă vrem ca gustul nostru să fie cel mai potrivit. Altminteri, fotografiile sînt la fel de puţin adevărate ca orice altă născocire.
Aş putea spune că Lanzarote este insula Barataria pe care a primit-o Sancho Panza de la duce şi ducesă, cea pe care am primit-o iată, şi eu însumi. Nu m-am întors de pe insulă ca Sancho lecuit, ba dimpotrivă mi-am dat seama că Spania este întocmai cum mi-am imaginat-o, că arta modernă le place spaniolilor pentru că au un spirit radical sau frust, mi-am dat seama că Dalí este într-adevăr un spaniol tipic, fără nimic în plus ori în minus, şi că don Quijote este Spania întreagă.
