Curtea interioară a casei din Calle de las Piletas în care am locuit la Haría era împărţită în două jumătăţi diferite. Prima, cea mai apropiată de camera mea decorată simplu ca o chilie, avea această bancă de zid pe care o vedeţi în fotografie. Pe spătarul băncii se afla un cap de teracotă care îl înfăţişează pe César Manrique, aşa cum mi-a fost foarte uşor să ghicesc din prima, chiar pe întunericul din întîia noapte. De fapt, nici nu a fost cine ştie ce. Era limpede ca acest bust să-i aparţină celui mai proeminent artist de pe insula Lanzarote, în casa proprietarei, deopotrivă arhitecta locuinţei. Nu cred ca localnicii să-şi împodobească casele ori curţile cu portrete ale strămoşilor, iar un monument personal ar fi ridicol şi nepotrivit cu tradiţiile de acolo. Portretul totuşi e mediocru şi un pic caraghios; părea aproape viu din cauza expresiei surîzătoare care lăsa să se vadă dinţii, ceea ce mă speria puţin. Am impresia că aspectul acesta şi stîngaci şi viu şi surprinzător este specific sud-americanilor şi spaniolilor, lor poate într-o măsură mai mică. Gîndiţi-vă la cei mai reprezentativi artişti din America de Sud şi la influenţele lor populare. Poate că vă vin în minte mai repede trăsăturile lor moderne, de asemenea tipice tuturor hispanicilor. La fel ca în articolul precedent, cred că mai ales spaniolilor li se potriveşte arta modernă deoarece e în conformitate cu asprimea şi radicalismul lor, neprielnice unor forme artistice precum opera, de pildă. O fi generalizarea un păcat, dar cîteodată ne ajută să ne dăm seama mai bine de acele detalii definitorii ale lucrurilor care constituie frămîntările noastre. În afară de Diego Velázquez, şi el un radical, toţi artiştii spanioli sînt moderni, în sensul strict al cuvîntului.
Manrique, -îl vedeţi în fotografia de mai sus cu un prieten în parcul naţional Timanfaya în 1942, era un artist din trei jumătăţi, una semănînd cu Picasso, una cu Joan Miró şi a treia cu Salvador Dalí. Dacă veţi vizita vreodată casa lui de la Taro de Tahíche, Lanzarote, veţi înţelege uşor descrierea mea. V-ar fi şi mai limpede dacă aţi trage o fugă şi la Portlligat sau Figueres. Oricare ar fi diferenţele, totul este atît de spaniol în ambele cazuri sau mai bine spus în toate aceste trei case. Pereţi albi şi coloraţi, tencuială aprentată de mîna de lucru, muluri cu aspect rural, surprize şi mai mult decît orice un aer organic. Casa lui Manrique a fost construită în două bule de lavă, lăsate de o erupţie destul de recentă, din secolul al XVIII-lea. Aspectul este deci, cît se poate de natural, dar uimitor de ireal, poate chiar futuristic. La Taro de Tahíche am vizitat cîteva camere care aproape că aminteau de Odissea spaţială a lui Kubrick. Manrique era un vizionar, un artist cu adevărat talentat, cu un caracter viu, prolific şi polimorf. Insula Lanzarote îi aparţine în totalitate. Moartea sa violentă cauzată de un accident de maşină este la fel de brutală ca arta modernă. Într-un anume fel, şi moartea îi aparţine tot insulei, unde vîntul bate neîncetat, norii se mişcă foarte repede, iar soarele arde peste cîmpurile negre acoperite de pietriş vulcanic .
Din păcate, aşa se întîmplă întotdeauna cu figurile novatoare, mai cu seamă azi, se transformă în brand-uri, în mărci, adică în figuri de ceară. Armele cu care să zicem, artiştii care au spart gheaţa, au luptat împotriva prejudecăţilor şi minţilor puţine, devin treptat, iar uneori brusc şi iremediabil, arme de paradă, strălucitoare, dar nefuncţionale. Toţi artiştii tineri din Lanzarote se simt iritaţi de numele lui César Manrique, pe care îl confundă cu steaua lui, cu pliantele şi tururile ghidate din muzee, cu albumele şi cataloagele pe coperţile cărora acest nume străluceşte ca ochii de sticlă. Nu e la fel şi cu Brâncuşi sau Eminescu, pe care toţi îi confundă cu numele din manualele şcolare şi cu variantele de BAC cu subiecte standard!? Oricît de des s-ar întîmpla, tot nu mă pot obişnui cu gîndul că cei care le-ar fi dat brînci directorilor de institute culturale, sau muzee ori profesorilor de artă din universităţi, ajung să fie percepuţi aidoma lor ori, şi mai rău să fie respinşi chiar de aceştia, în numele unei libertăţi care nu există. Probabil că este firesc cumva ca Vincent să fie preferatul turiştilor şi al amatorilor de artă, dar nu vi se pare stupid să se repete mereu şi lipsit de variaţie acelaşi episod? Mie unul da, şi sînt atît de îngrijorat încît cred uneori că hazul culturii (militante sau nu) nu e mai mult decît pierderea (plăcută) a vremii.
images:
1. Bogdan Teodorescu, No title, 2011.
2. Bogdan Teodorescu, The Bust of César Manrique in a House in Haría, Lanzarote, 2011.
3. Manrique and a Friend, 1942, The National Park of Timanfaya.
