Este greu de imaginat unde încap toate lumile care trăiesc paralel. În acelaşi timp străbătînd aceleaşi cărări precum şoselele, supermarketurile, băile publice sau parcurile, oameni din diferite categorii întorc lumea pe toate părţile ori se întorc singuri pe dos în căutarea tuturor lucrurilor. V-aţi putea gîndi că artiştii au o sensibilitate diferită care îi face atenţi la detalii pe care nu le vede toată lumea. Vă asigur că părerea dumneavoastră este, dacă nu falsă, cel puţin incompletă. Mulţi neagă aceasta definiţie şi cîteodată orice definiţie, ceea ce este de-a dreptul revoltător. În fine, arta nu este o cale mai precisă în inţelegerea unei realităţi ...obiective, ci doar o posibilitate complementară, cu un rost destul de nesigur.
---
Am început să scriu aceste rînduri în urmă cu cîteva săptămîni, în timpul şcolii de vară de la Salzburg, ca o observaţie actualizată asupra felului în care anumite idei şi energii se (re-) creează ritmic în condiţii similare. Îmi dau seama acum că am strecurat cîteva imprecizii, pe care e nevoie să le corectez. De pildă, realitatea obiectivă, dincolo de imposibilul ei, nu poate fi exprimată artistic şi nici nu cred că este un scop prioritar al artei, indiferent de unele intenţii care apar din cînd în cînd. Apoi, părerile despre artişti, despre care nu putem să fim atît de siguri doar pe baza unei prejudecăţi, oricît de vechi, răspîndită ori adînc înfiptă ar fi în creştetele oamenilor. Totuşi, cred în continuare că artiştii îşi iau uneori roluri prea mari, destul de ridicole în raport cu limitările şi slăbiciunile lor. Mă refer desigur la o comunitate indefinită de artiştii, pentru că geniile şi numele mari s-au încadrat mereu în alt registru. În mod constant mă gîndesc la profilul artistului, foarte mult schimbat faţă de cel puţin un secol şi jumătate în urmă, dar nu acolo vreau să ajung unde artistul stă pe masa de disecţie ori mai rău, pe divanul de analiză. Foarte scurt, meditaţia mea se leagă de reacţiile mai mult decît previzibile ale artiştilor -voi lăsa deschis termenul- faţă de norme, de reguli. Este fără îndoială o superficialitate să crezi că încălcarea unor reguli reprezintă în sine un act original sau eliberator. Nu mai punem la socoteală şi dificultăţile care se impun pentru fiecare fel de regulă. Riscul în sine nu este o virtute, la fel cum sinceritatea fără discernămînt poate fi mai nocivă decît minciuna. Fapt este că lucruri atît de simplu de înţeles încă rezistă, pînă şi în forurile (mai) înalte ale artei. Chiar şi în cazul unor artişti mai experimentaţi, supravieţuitori ai unor experienţe mai puternice şi profunde decît cele dintre rîndurile cronicilor ori de la uşa galeriei, spiritul rebel e privit în sine ca o valoare mult superioară celorlalte. Veţi avea probabil părerea că numai prin frondă şi curaj s-au putut face progrese în artă; din nou o strîmbătate, arta şi progresul. Încă ceva, dacă în acest moment am făcut tabula rasa cu tot, mîine nu voi mai avea împotriva a ce să lupt. În plus, orice revoluţie durează mai puţin decît orice sistem de reguli, iar anti-regulile se află mereu în pericolul de a deveni noile reguli, pierzîndu-şi preţiosul prefix.
Nu poţi să rămîi imobil în faţa unor fapte atît de caraghioase, a căror frecvenţă este mai mult decît descurajatoare. Nu am nicio umbră de îndoială că şcolile (instituţiile de învăţămînt) contribuie activ la cultivarea unor prejudecăţi sau erori, prin programul lor de uniformizare. Mai greu este să-ţi dai seama care şcoli întreţin cutare prejudecată, dacă e vorba de paradigme generale ori de alte circumstanţe. Într-un fel sau altul, cu ori fără motivaţie, arta, ca termen general se opune prejudecăţilor, chiar şi în cazul celor mai dogmatice, programatice sau canonice direcţii. Mă gîndesc că între prejudecată şi regulă există mai multe diferenţe decît asemănări, iar argumentul cel mai puternic este intensitatea sau profunzimea, care se găseşte cu totul disproporţionat în cele două fapte. Din cînd în cînd prejudecăţile sînt cel mai eficient instrument de a verifica un artist de un ...aspirant. E asemenea acelei anecdote în care un tînăr american îi promite lui Dalí că va face orice, fie şi să se hrănească doar cu fasole fiartă şi pîine, doar să ajungă aidoma maestrului său. Fireşte, Dalí îi recomandă caviar şi şampanie şi îi suflă orice urmă de speranţă. -Îmi imaginez că deja v-aţi pregătit să-l măturaţi pe Dalí din discuţie. E deja prea mult!
image: Bogdan Teodorescu Making Dust, 2011. Photo: Dorin Băluţă; edited by Bogdan Teodorescu
