Panther's Head

E foarte uşor să confunzi acest cap de jaguar cu unul de panteră, mai ales atunci cînd nu ştii că doar tigrilor şi jaguarilor, dintre toate felinele le place apa. La fel de uşor poţi confunda şi alte lucruri, fiind de obicei dominaţi de o gîndire binară, unde un element trebuie opus altuia. Nu-i aşa că aţi întîlnit foarte des comparaţii de tipul decît aşa, mai bine aşa ori dintre două, una? Cred că n-a fost greu de intuit că expoziţia mea şi a Silviei C. nu se referă la un cap de panteră şi nici măcar la o panteră. Cu atît mai puţin la banane, prezentate ca un indiciu pe afiş, că e nevoie să privim altfel situaţia, pe aceasta şi în general.

Aş fi renunţat la o expunere atît de didactică, dacă nu s-ar fi impus cîteva clarificări despre fundalul tematic şi resorturile instalaţiei noastre. Consider un fel de slăbiciune interpretările pentru public, chiar dacă nu găsesc în spiritul didactic vreo fatalitate. Pe cinstite, nu avem o presă de artă dezvoltată şi mai ales nu una responsabilă. L-am ascultat acum cîteva zile pe Nicolae Comănescu la radio vorbind despre acelaşi subiect. Cei din afara domeniului probabil cred că dacă un artist lipseşte din atenţia publicaţiilor de specialitate, este (doar) din cauza lipsei sale de importanţă. Cunosc chiar oameni care cred cu naivitate sau aroganţă, că adevăraţii artişti răzbat oricum şi că ce vedem este cu adevărat ceea ce vedem. Puţinele reviste de artă încă se orientează după principii ciudate luate drept comerciale, strategii eficiente de marketing. E aproape comic; artiştii români cei mai cunoscuţi în străinătate nu sînt produsul unor campanii de mediatizare româneşti. Cultivarea insistentă a unor nume nu este întotdeauna cea mai bună formulă de a creşte un brand. Încăpăţînarea, şi aici rămîne în continuare un termen chestionabil, cu un caracter mai degrabă negativ. Mai mult decît atît, cîţi cititori credeţi că au aceste publicaţii? Miza lor e cam ridicolă şi bineînţeles contradictorie în comparaţie cu strădaniile pe care le fac sau nu le fac. Cu aceeaşi constanţă, sînt de părere că media e un element activ, determinat de curiozitate în menţinerea scopului său principal. S-ar putea ca una dintre sursele sentimentului de castă să fie şi profilul de intelectual român, care nu mai este musai un enciclopedist, dar evident face parte dintr-o tagmă aleasă. Pe bună dreptate, dacă realizăm că oamenii de cultură sînt cu totul insulari în oceanul de mitocani şi mai ales de mediocri. Nu mai puţin conteză şi faptul că lipsa camaraderiei umflă prudenţa multora de a comunica nemijlocit, cu încrederea pe care cei din aceeaşi tagmă ar fi fost normal să o aibă. Realizările personale strălucesc mai mult cînd sînt invidiate de colegi, fie că vorbim de o expoziţie de o săptămînă ori de un festival, caz în care o echipă întreagă devine un individ, tot din aceia care îşi măsoară mîndria cu frustrările clasei lui.

În arta contemporană românească, mereu supusă unor critici difuze, căile de afirmare seamănă cu cele din alte ţări, aparţinînd unor moşteniri culturale mai consistente, doar că, la o scară aşa de mică, totul pare de două ori mai vizibil, mai tare. Mi-am imaginat mai multe scenarii pentru care Capul de panteră s-a strecurat mult prea discret din faţa atenţiei, pardon, a specialiştilor. Sincer, nu cred că putem numi cu încredere vreun critic român de artă. Nu fără rezerve. Bineînţeles, cunoaştem cîteva studii de specialitate şi poate pe unul, altul, mai activi, ca de obicei mai mult pe-afară, dar asta nu schimbă realitatea. Motivele sînt următoarele: cei ...exemplari sînt fragmentari sau inconsecvenţi, ceilalţi confundă literatura cu gazetăria, cu filosofia şi, ce-i mai rău, cu critica. În afară de aceasta, mulţi nu reuşesc să fie cinstiţi cu sine şi amestecă relaţiile de afecţiune cu cele profesionale. Uneori, mi se întîmplă şi mie, însă eu nu sînt un critic. Aş putea afirma chiar, că aici în culise îmi pot permite să risc mai multe, să umblu în chiloţi de pildă, fără să fiu văzut. Capul de panteră, sub aspectul său exotic şi indiferent, tocmai despre vedere vorbeşte. Despre vedere, adică despre puncte de vedere, despre percepţie, pînă la urmă despre modalităţi înţelegere. Nu am nicio îndoială că spectatorii expoziţiei şi-au imaginat că m-am întors cu spatele la adevărurile contemporane, care macină atît de cumplit arta (!). Ştiţi, arta se face şi cu ajutorul publicului. Relaţia lui cu artistul sau cu arta este schimbătoare şi reciproc determinantă. Mihai Pop, curatorul galeriei Plan B din Cluj, desigur una dintre cele mai proeminente din ţară şi probabil din estul Europei, întrebat despre succesul artei româneşti (din Transilvania) la tîrgurile internaţionale a răspuns că energia artei noastre vine din conexiunile ei atît de vii cu realităţile sociale, în timp ce în Vest, arta se ocupă prea mult de ea însăşi. Din nou, cred că e vorba de aceeaşi gîndire binară, care exclude anumite nuanţe. Exclud deocamdată ipoteza unei imagini artificiale a societăţii, obţinută prin formulele de succes ale artiştilor, de multe ori mai ataşaţi de ideea retrogradă de faimă, decît de salvarea planetei printr-o artă mai bună.

Capul de panteră este un exerciţiu ascuns despre prejudecăţi şi locuri comune. Dintotdeauna am avut defectul de a face lucrurile altfel, aşa încît şi această lucrare vrea să comunice altceva. Nu este o declaraţie ecologistă, un ansamblu fashion(able) şi în niciun caz o demostraţie de talent, cu toate că niciuna dintre aceste variante nu se poate exclude doar aşa, pentru că le-am dezminţit eu. Numai dacă v-aţi uitat atent la tabloul Silviei din centrul peretelui, aţi putea să înţelegeţi mai bine că e un pic mai mult decît se vede la o primă impresie. Silvia a pictat peste o o fotografie, amintind de eforturile lui Gerhard Richter de a demonstra că între pictură şi fotografie nu există diferenţe fundamentale. Totuşi, micul tablou care ne arată un celebru monument roman, nu e lucrat pentru a pune în evidenţă cele două medii, ci pentru a le confunda unul cu celălalt. În felul acesta ar fi trebuit să vă lămuriţi că mă sinchiseşte, da contemporaneitatea (ce-o fi aia!?), mult mai complexă decît încercăm noi s-o descriem, pentru a scăpa de cumplitele noastre chinuri de a împăca trecutul cu prezentul. Aş fi vrut să vă arăt doar că ne înşelăm mereu.

images:
Amira, the jaguar swimming in the river. You can see it also here.

Silvia Costin, Untitled (One of The Two Dioscuri in The Piazza del Quirinale ), 2011, acrylic over printed on canvas photograph, 30 x 40 cm.

Bogdan Teodorescu & Silvia Costin, Panther Head, exhibition view.