What do we see when we look at Picasso today?
Pablo Picasso, Portrait of Marie-Thérèse Walter, 1935, pencil on paper, 27, 5 x 34, 3 cm
Gerhard Richter, Portrait of Liz Kertelge, 1966, oil on canvas, 65x70 cm
Atunci cînd am auzit pentru prima oară de Pablo Picasso şi am descoperit pictura modernă, credeam că în sfîrşit vom ajunge să înţelegem şi să tolerăm toate curentele, mişcările sau formele de artă, din trecut şi din prezent. Credeam că pictura modernă are rolul de a lărgi orizonturile de înţelegere, în primul rînd prin distanţa pe care a luat-o faţă de reprezentările realiste sau naturaliste lăsate pe seama fotografiei. Sînt convins că una din intenţiile artei moderne a fost întocmai de a pune accentul pe ceea ce are esenţial pictura, care bineînţeles nu este să demonstreze cît de bine poate cineva să înşele pe ceilalţi, adică în ce măsură poate reda iluzia realităţii vizibile. De altfel, Picasso mărturisea că arta este o minciună, dar o minciună prin care spunem adevărul. Eu însumi am făcut eforturi considerabile de a scăpa de educaţia academistă pe care am primit-o la liceu şi la facultate, unde se credea, la fel ca în prezent, că un artist bun este un desenator corect (obiectiv, rece), care-şi poate permite să întoarcă lucrurile pe dos doar în virtutea capacităţilor lui extraordinare de a imita realitatea (vizibilă). Este limpede că aceasta nu e decît o prejudecată grosolană, îndiferent de motivaţia istorică pe care o are. Dacă urmăriţi cu atenţie această idee, veţi constata cît de contrară este şi în consecinţă, cît de stupidă. De ce e nevoie de măiestrie, dacă nu o folosim decît demonstrativ, asemenea paşaportului prin care arătăm că noi sîntem noi, fie că ne aflăm în costum de baie pe plajă, în pijamale la hotel sau la cafenea, îmbrăcaţi oricum? Măiestria, în sensul realismului mimetic, nu poate deci servi altcumva decît reprezentărilor figurative, mai mult ori mai puţin realiste.
Gerhard Richter, autorul celei de-a doua imagini de mai sus era la început foarte atras de pictura lui Picasso, certamente din cauza unei reacţii faţă de academismul mediocru din şcolile în care şi-a început cariera, dar şi influenţat de priza încă bună pe care pictorul spaniol o avea pe atunci. Picasso a dispărut repede din viaţa artistică a lui Richter şi în mod surprinzător n-a mai lăsat nimic. Azi Picasso este aproape desuet, la fel ca întreaga artă modernă. Spre deosebire de Gerhard Richter, Picasso a urmat un traseu diferit, ba chiar opus, asemenea multor artişti contemporani cu el, la început formal şi realist, iar apoi modern. În acest context, este şi mai relevant să ne amintim una dintre marile nemulţumiri ale lui Dalí la Academia San Fernando din Madrid, unde toţi studenţii de chinuiau să fie moderni, în loc să înveţe legile artei clasice. Dar Picasso rămîne o excepţie, atît prin prolificitate cît şi prin supleţea de a jongla stiluri diferite fără să-şi piardă identitatea. Comparaţia cu Richter, din acest punct de vedere, este acum foarte potrivită, cu deosebirea că pe Picasso îl recunoşti mai repede în toate formele sale. Totuşi, puţini îşi dau seama că Richter, dacă păstrăm comparaţia, este mult mai stîngaci decît Picasso, în termeni de virtuozitate, oricît de mult vă impresionează la prima vedere picturile sale fotografice, realizate folosind proiectorul, un instrument popular de cîteva zeci de ani în arta contemporană, strîns legat de un fundal conceptual, care refuză talentul, în accepţiunea lui cvasi-romantică.
De la Richter nu avem prea multe desene şi în niciun caz nu în stilul picturilor lui înceţoşate, deoarece nu este un pictor care ocheşte, vorba lui David Hocney. Este mai curînd un pictor conceptual, iar cei care se lasă furaţi de măiestria lui, nu au înţeles nimic. Pictura contemporană este astăzi dominată de germani, englezi şi de ...români. Pictura germană păstrează şi acum caracterul său obiectiv, cu totul opus spiritului spaniol, eminamente modern. Astfel ne putem explica depărtarea de pictura lui Picasso, transformat prin intermediul proiecţiilor noastre mereu deformate (-oare), într-o marfă sau valută, spectaculoasă numai prin sumele încasate la licitaţii. Uneori, sumele mari de la licitaţii arată cît de puţin este apreciat într-adevăr un artist. Pictura modernă n-a salvat aşadar pe nimeni.
