mai multe despre acest proiect aici.
Şi acum îmi răsună în minte opinia unui tînăr, invitat să ia cuvîntul la una dintre întîlnirile Arte marţiale de la ICR de anul trecut: totul se referă, pînă la urmă la achiziţii (adică la bani). Desigur, tînărul avea perfectă dreptate, dar aceasta nu înseamnă că toţi creatorii îşi propun din start acest lucru ori că îşi fixează asta ca cel mai important scop al creaţiei lor. Contextul în care a apărut părerea că totul se rezumă la bani este prea puţin relevant, avînd în acelaşi timp şi un caracter general. O perspectivă filosofică ne poate arăta ridicolul condiţionării materiale; toate produsele spirituale au nevoie de mijloace materiale pentru a lua fiinţă, indiferent de proporţii sau specific. În sine, arta înseamnă o dinamică a ideilor şi aşa a fost de la început, chiar dacă unii se încăpăţînează să restrîngă la arta conceptuală această definiţie. Biserica, sau mai exact religia, se referă la credinţă, cu alte cuvinte, din nou la idei. In extremis, chiar şi ştiinţa, însă niciuna dintre ele nu se poate eschiva de mijloace materiale, ceea ce este iată, o contradicţie. Poate că întocmai contradicţia întreţine energia din care se alimentează creativitatea.
Mereu mi-am imaginat o insulă a plăcerilor în care să fie izolaţi artiştii, mai ales aceia frustraţi de lipsa mijloacelor de producţie, astfel încît să dispară orice fel de suferinţă materială. Nu e niciun dubiu că cei mai mulţi ar întîrzia să creeze şi că în acest fel, doar cei care posedă toate atributele necesare unui artist (într-o posibilă ordine: vocaţie, gîndire artistică, sensibilitate, talent...) ar rămîne în picioare. Da, suferinţa este o sursă bogată de inspiraţie, dar eu cred că adevărata artă se ridică deasupra suferinţei. Conştientizarea suferinţelor ca sursă de inspiraţie trădează o perversitate a creativităţii, cu nimic deosebită de kitsch, indiferent de complexitatea mijloacelor şi chiar de rafinamentul lor. E ca şi cum ne-am ruga pentru noi catastrofe, care să ne ofere mereu motive de creaţie. Trebuie să fim de acord cu ideea de varietate artistică, fie şi dacă atrage cu sine şi o anumită aplatizare a percepţiei noastre, în formula dacă sîntem de acord cu totul, nu sîntem de acord mai mult cu una. Oricît de ambiguă este definirea artei, în natura ei intră mereu termenii de noutate şi reinventarea seturilor de reguli. Prin urmare, protestele faţă de formele vechi de artă sînt mereu justificate. Totuşi, nu orice protest este justificat de apăsarea trecutului. De aici, mai apar alte zece probleme despre toleranţă. În primul rînd, majoritatea formelor vechi de artă s-a lansat într-o manieră cumva similară precum se lansează noile forme. Dacă protestul urmăreşte toleranţa diversităţii, el nu poate să fie împotriva niciunei forme de artă, vechi sau noi. Unde mai punem că trecutul este mereu mai bogat decît prezentul, măcar dintr-o viziune cronologică. Şi cîte alte capcane conceptuale...
Protestul faţă de monumetele publice recente din Bucureşti, este la o privire generală perfect justificat. El demostrează lipsa de transparenţă şi de conformitate a modului în care se folosesc banii în cultură. Cu toate acestea, protestul dezaprobă şi alte investiţii precum cele dedicate Festivalului Enescu sau conservării şi promovării patrimoniului naţional. În ce priveşte strict aceste două articole, protestul denotă un cinism şi o părtinire egoistă bazate pe o cultură fragmentară. Deci nu e cu nimic mai presus această atitudine faţă de cei care cred în dă-te tu, să trec eu! Altfel spus, luaţi banii de la patrimoniu şi daţi-ni-i nouă. Lăsaţi să cadă monumentele din secolele trecute, că oricum nu mai stîrnesc reacţii. Cu siguranţă problema nu e pusă bine. E drept că fondurile pentru cultură sînt distribuite prost, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să sacrificăm ceva pentru altceva, ci să găsim soluţii valide pentru a acţiona cinstit şi conform unor principii de corectitudine, obiectivitate şi eficienţă, pentru ca fenomenul cultural, în mod general, să devină inteligibil. Patrimoniul nu este un cuvînt dubios, aşa cum afirmă Florin Flueraş. Nu poţi cîştiga încrederea unui public cultivat prin exprimări atît de aproximative şi evident, destul de radicale. Atitudinea aceasta este de altfel, perimată, tipică modernismului, din care am ieşit de ceva vreme. Patrimoniul trebuie conservat, nu doar pentru importanţa lui artistică şi istorică, ci şi pentru că reprezintă un element de identitate naţională şi mai mult decît atît, un capital mai sigur decît formele mai recente, în general mai greu de receptat pe scară largă. Dar şi ideea de patrimoniu este prost înţeleasă, atît de publicul (mai mult sau mai puţin) snob, cît şi de cei care contrazic acest snobism exact prin mijloacele pe care le contestă. Dacă ne plac oraşele europene frumos conservate este pentru că s-a pus preţul potrivit pe moştenire, pe patrimoniu, însă ce ne place şi mai mult, este simbioza dintre formele vechi (de multe ori reactualizate) şi cele mai avangardiste produse artistice. Din nou, se relevă expresia sau teoria de palimspest a culturii româneşti, sugerată cu multă inspiraţie de Constantin Aslam. România nu poate susţine o cultură de continuitate.
Dacă n-am socoti nemulţumirile celor care au protestat împotriva risipei de bani din cultură, ne-am putea gîndi că ipotetica sabotare a Festivalului Enescu, este cea mai mare dovadă de ignoranţă. Cultura, sau mai izolat, arta, nu este făcută doar pentru a stîrni reacţii. Acestea se pot crea şi prin alte două sute de mijloace. De pildă, dacă îmi dau chiloţii jos în public, voi stîrni reacţii, dacă voi intra în depăşire sau pe contrasens cu maşina, voi stîrni reacţii, dacă voi înjura, dacă îmi voi lăsa telefonul mobil să sune în timpul spectacolului... Cred cu tărie că arta trebuie înainte de toate să menţină un caracter lucid, să creeze, reevalueze şi promoveze valori, să exprime inexprimabilul. Dintr-un alt unghi de vedere, toate oraşele mari au statui, ce-i drept de multe ori mai reuşite decît ale noastre. Ba încă sînt şi mai multe. Iar dacă se întîmplă ca statuile să devină mobilier urban, cum spune Vlad Basalici, este pentru că stă în firea lucrurilor. Cele mai multe statui rămîn pe loc. Sculptura este prin definiţie opusă dansului, în ciuda tuturor legăturilor dintre aceste două arte.
Un singur aspect se mai poate evidenţia în chip de concluzie şi de limpezire. Cei care cer fonduri de la Ministerul Culturii se adresează unui public restrîns şi iniţiat. Politica ministerului este de a investi mai întîi în cultura profitabilă, în rîndul căreia, din păcate, artele performative, pentru a generaliza, nu intră deocamdată. În momentul în care banii de la bugetul de stat acordat culturii, revin acestor arte şi oricărei forme de activism, dispare şi obiectul protestelor şi contestărilor şi deci, se pierde total sensul unei arte de ...gherilă. Aşa s-a întîmplat cu mişcarea suprarealistă, care din golănism a ajuns burghezie. Avangardele au nevoie de alte surse de existenţă şi deopotrivă de un spirit de coeziune faţă de alte fronde. Dorinţa instinctivă de segregare nu este întotdeauna o înzestrare bună. Cam aşa stau lucrurile. Revoluţionarii rîd de revoluţionari. Potrivnicul Brâncuşi sau avangardistul Enescu nu mai au şanse să scape de ridicol.
video:
Dacă voi nu ne vreţi (...)
Financed by the National Dance Center, Bucharest
Bucharest, 15th of September - 15th of Octomber 2011
Concept: Alexandra Pirici
Participants: Jean-Lorin Sterian, Mădălina Dan, Andreea Novac, Florin Flueraş, Andrei Dinu, Adriana Gheorghe, Vlad Basalici, Bogdan Drăgănescu, Maria Mora, Alexandra Pirici, Anca Benera, Mihaela Dancs, Alexandra Cucu.
Photography: Irina Stelea, Veioza Arte, Alexandru Patatics, Iulia Popovici, Luiza Alecsandru, Alexandra Pirici
Video: Veioza Arte, Emi Vasiliu, Alexandru Patatics
