De mai multă vreme încoace observăm cu toţii că sărbătoarea Crăciunului a devenit un subiect aproape iritant, probabil şi din cauza mijloacelor de comunicare foarte rapide şi cu acoperire foarte largă. Mulţi se arată deranjaţi de aspectul din ce în ce mai comercial, în timp ce alţii se arată cu totul nemulţumiţi de insistenţele cîtorva de a le arăta aspectul religios, dacă nu chiar mistic, desigur contrar laturii comerciale. În afară de cei cu priviri radicale şi unilaterale, în mod evident din partea apărătorilor Crăciunului, restul se poartă cu totul ciudat, afişînd o dualitate uşor vizibilă. Pe de o parte le-ar plăcea să fie lăsaţi în pace de ofertele stăruitoare ale magazinelor, de programele de la radio şi televiziune, pe de altă parte simt o repulsie la fel de puternică faţă de predicatorii care se străduiesc mereu să ne îndrepte către ceea ce cred ei că este bine să urmăm. La fel, se bucură de cadouri, vacanțe şi poate chiar de felicitări, însă trec cu vederea originea acestor obiceiuri, universalizîndu-le la un bun simț comun, care zic ei, nu se leagă atît de strîns de credință ori religie. Nu trebuie să fii credincios pentru a fi şi bun, dar dintr-o direcţie opusă, eu cred că un credincios trebuie musai să fie bun. Ce înseamnă totuși să fii bun, rămîne în continuare foarte greu de definit în termeni absoluţi. Dar oricît de dificilă pare această definiţie, cu toții avem cîteva imagini despre ce înseamnă bunătatea: să fii generos, tolerant, să fii disponibil...
Am remarcat, destul de nemulţumit, că aceia care doresc să-i deştepte pe ceilalţi, adormiţi în ignoranţă, cheltuie foarte multe eforturi pentru a le face praf convingerile, ceea ce echivalează cu o intervenţie chirurgicală pe viu, destinată bineînţeles salvării bolnavilor în stare de urgenţă. În niciun caz luarea peste picior nu poate să producă vreo descătuşare reală, ci dimpotrivă o şi mai aprinsă încredinţare a părerilor lor. Ce sens are să le spui celorlalţi că pentru tine Crăciunul cu toate gesturile şi obiceiurile pe care le implică, nu valorează nici cît o ceapă degerată? Este aceasta, pînă la urmă o dovadă a preocupărilor tale pentru Crăciun. Nici nu mai merită să adaug că prietenii trebuie protejaţi cu aceeaşi dragoste pe care o pretindem de la ei. De ce este tocmai religia un punct atît de fierbinte, cînd foarte bine, ne-am putea contrazice, tot la nivel de convingeri în ce priveşte arta sau ştiinţa. Dar, cum nimic în viaţă nu e despărţit sau cu adevărat unic (lipsit de pluralitate), -din nou un concept intim legat de religie, de creştinism măcar, în imaginea Sfintei Treimi, şi în ce priveşte arta sau ştiinţa nu ne va fi atît de uşor să ne depărtăm de religie, cel puţin în direcţia în care priveşte strict sacrul, nu aspectele strict dogmatice, sociologice sau istorice. În pofida unor slăbiciuni de argumentare logică, religia are vreo două atuuri imbatabile, anume noţiunea de mister şi credinţa însăşi, opusă integral demonstraţiei. La un proces judecătoresc, în lipsa altor probe, de multe ori se apelează la martori, care sînt crezuţi, în funcţie de dificultatea sau gravitatea cazului, fără să se pună problema altor probe. Bravada pe care îşi irosesc cîţiva mîndria nu are alt temei decît diferenţa de opinie. Iar această diferenţă la rîndul ei nu se întemeiază decît pe aspecte superficiale, întrucît nu se susţin nici printr-o argumentaţie ştiinţifică, nici prin prea multă judecată. Oricum, e uşor de văzut că doar lipsa de cunoaştere şi probabil şi a experienţei sau profunzimii, conduc o atitudine iconoclastă. Desigur, aici nu e vorba de vreun filosof, ci de aceia care încearcă marea cu degetul.
În filmul lui Mikhail Aldaşin, Crăciunul, pe care l-am mai postat acum ceva vreme o dată, avem ocazia să observăm una dintre cele mai curate şi adînci interpretări ale acestei istorii, indiferent de faptul că o luăm de bună sau nu. În opinia mea, temele religioase şi biografiile artiştilor, sînt (două dintre) cele mai dificile pentru un cineast. Aldaşin e un exemplu excepţional. El ne artă, înainte de toate, firescul acestei întîmplări, naşterea lui Iisus Hristos. Din punct de vedere tehnic sau artistic, filmul face economie de mijloace şi izolează fenomenul la un caz aproape comun, fără conotaţii, să zicem regionale. Chiar dacă vine dintr-un spaţiu ortodox, filmul nu trădează niciun aspect dogmatic particular. Cel puţin nu la prima vedere. Totul este foarte uman, atît de tare încît nu e nimic care să contrarieze percepţia noastră vag-raţionalistă. Îngerii se comportă fără emfază şi asemenea regilor magi, nu lasă să se vadă ceva care să-i facă prea diferiţi de restul lumii. Îngerii sînt stîngaci cînd aterizează, mănîncă fructe de pe jos şi o bună parte din drum o parcurg pe jos. Regii se îngrămădesc toţi în acelaşi pat, şi fără coroane, par nişte bieţi bătrîni obişnuiţi. Fecioara Maria spală rufe înainte de Bunavestire, îndeletnicire cumplit de banală şi cu totul diferită de ceea ce sîntem obişuiţi să vedem în tablourile unor Botticelli sau Tiţian, unde Maria este îmbrăcată în haine frumoase şi locuieşte în interioare bogate. Nimeni nu poartă aureolă. Totul este foarte sărăcăcios. Pruncul Iisus nu dă binecuvîntări şi chiar se fereşte temător de magii, care închinîndu-se şi oferindu-I cadouri (înainte de Moş Crăciun), sînt curioşi să-I vadă sexul, conform interpretării lui Daniel Arasse a unui tablou tematic semnat de Bruegel cel Bătrîn, din Galeria Naţională de la Londra. Curiozitatea faţă de sexul lui Iisus vine din acelaşi loc cu dorinţa noastră de dovezi. Regii trebuiau să se convingă că e vorba de un rege, aşa cum li s-a promis. Nimic nu este cu adevărat minunat, în ciuda aerului comic de poveste, a animalelor care dansează şi a îngerilor coborîţi din carte (nu din cer, atenţie!), poate în afară de muzica lui Bach şi Beethoven. Dacă forţăm uşor nota, poate că stelele şi dimineaţa au ceva minunat, dar nu mai mult decît o au în realitate. Nu aduceţi înainte argumentul fecioriei Maicii Domnului. El nici nu contează atît de mult. Poate că e doar o convenţie, la fel cum şi cele mai curajoase ori revoltătoare tablouri au o suprafaţă întinsă. Sexul, da este o temă dificilă în religie, însă nu vă grăbiţi să trageţi concluzii. E tot o greşeală de privire. Toate interdicţiile legate de acesta, dacă nu privesc drepturi funciare, ca pe vremea Vechiului Testament, se referă la o plăcere gratuită şi posibil înrobitoare. Mă rog, se referă la mai multe, dar nu mi-am propus să dezbat aceste aspecte aici.
Nu ştiu dacă din cauza formaţiei mele artistice găsesc atît de importantă noţiunea de sacru ori dacă e o chestiune moştenită. Cînd eram copil credeam că pînă şi scaunul pe care mă aşezam avea un fel de suflet. De aici vine posibil şi conservatorismul meu strict legat de obiectele materiale, dar şi, poate mai ales, faţă de anumite valori. Cred că e o lecţie Crăciunul, iar dacă ne îndoim încă de el, cel puţin filmul lui Aldaşin, fostul elev al Şcolii de Marină din Tuapse, Rusia.
video: Mikhail Aldashin, Рождествo (The Nativity), 1997
