The demolition of Bamiyan Buddha in Afghanistan, 2001
În viața omului de ştiinţă se găsesc întrunite toate condiţiile fericirii. El are o activitate care-i solicită din plin aptitudinile și obţine rezultate de a căror importanţă îşi dă seama nu doar el, ci şi publicul general, chiar dacă acesta nu înțelege o boabă din ele. În această privinţă ele este mai norocos decât artistul. Cînd publicul nu reuşeşte să înţeleagă o pictură sau un poem, el trage concluzia că acea pictură sau acel poem sînt proaste. Cînd însă nu înţelege teoria relativităţii, trage (în mod corect) concluzia că nu este îndeajuns de instruit. Ca urmare, Einstein se bucură de cinstire, pe când pictori dintre cei mai de seamă sunt lăsați să flămânzească prin mansarde, astfel că Einstein e fericit, iar pictorii cu pricina sunt nefericiți. Foarte puţini sunt oamenii care pot fi cu adevărat fericiți într-o viată ce presupune o continuă autoafirmare față cu scepticismul majorității oamenilor, dacă nu izbutesc cumva să se închidă în câte o coterie, uitând de lumea vitregă de afară. Omul de știință n-are nevoie de coterie, pentru că toată lumea vorbește de el favorabil, cu excepția propriilor lui colegi. Artistul, dimpotrivă, se află în situația dureroasă de a trebui să aleagă între a fi desconsiderat şi a fi vrednic de dispreț. Dacă e înzestrat cu puteri de prim rang, nu va putea evita unul din aceste ponoase - pe unul dacă îşi folosește puterile, pe celălalt dacă nu și le folosește. Nu întotdeauna şi nu pretutindeni lucrurile au stat așa. Au existat epoci în care până şi artiștii valoroși, și asta de când erau tineri, au fost apreciați cum se cuvenea. Papei Iuliu II, deși nu s-a purtat întotdeauna ireproșabil cu Michelangelo, nu i-a trecut niciodată prin minte că acesta e incapabil să picteze tablouri. Milionarul de astăzi, deși e posibil să reverse bogații asupra artiștilor mai vârstnici după ce aceștia şi-au pierdut puterile creatoare, nu s-ar gândi niciodată că munca lor e la fel de importantă ca munca lui. Pesemne că aceste împrejurări nu sunt fără legătură cu faptul că artiştii sunt în medie mai puțin fericiți decât oamenii de știință.
Trebuie, cred, să recunoaștem că majoritatea tinerilor inteligenți [...] sunt vulnerabili la acel gen de nefericire care vine din imposibilitatea de a găsi o întrebuințare adecvată pentru cele mai valoroase talente ale lor.*
Există o doctrină consolatoare potrivit căreia geniul își va croi drum în orice condiții, și pe temeiul acestei doctrine mulți oameni consideră că persecutarea unui tânăr talent nu poate face prea mult rău. În realitate, nu avem niciun temei de a accepta această doctrină. Ea este aidoma teoriei că orice crimă este până la urmă dată în vileag. Evident că toți criminalii pe care-i cunoaștem au fost descoperiți, dar cine știe câți vor fi fiind cei despre care nu s-a aflat niciodată nimic? Tot așa, oamenii de geniu despre care am auzit au triumfat împotriva împrejurărilor potrivnice, dar asta nu ne dă temei să presupunem că n-au existat nenumărați alții care au sucombat în tinerețe. Şi apoi, nu este vorba numai de genii, ci și de talente, care sunt la fel de necesare comunității. Şi nu e vorba de a ieși la liman cum-necum, ci de a o face cu sufletul neînrăit și cu energia neîmpuținată. **
*Bertrand Russell, În căutarea fericirii, Frica de opinia publică, p. 119, Humanitas, București 2011
**op.cit., Mai este posibilă fericirea?, p. 130
Cred că în urma acestor cuvinte nu mai e nevoie de nicio altă precizare. Bertrand Russell, prietenul lui Wittgenstein, se exprimă suficient de clar şi convingător, chiar dacă s-au scurs vreo optzeci de ani de la data scrierii acestei cărţi. Veţi crede totuşi că textele pe care le-am citat au fost aduse pentru sprijinul meu, ceea ce nu este întru totul fals. Totuşi, nu veţi zice că sînt atît de naiv să cred că o pagină dintr-o carte poate să ajute realmente pe cineva, numai dacă nu reprezintă un act de proprietate, un cec bancar sau o mărturie valoroasă într-un oarecare proces. Reflecţiile autorului privesc pe toată lumea în situaţia de a-şi găsi locul în lume, dar nu trebuie citite înainte de a parcurge alte capitole ale cărţii, care se referă de pildă la autoiluzionare, de felul celei care îi face pe unii să se încăpăţîneze să creadă că sînt buni într-un domeniu în care doresc să exceleze, însă fără resurse suficiente.
Îmi vin în minte cu regularitate cîteva episoade unde aceste răspunsuri ar fi putut închide gura unor repeziţi, care se bazează pe aspecte exterioare unei probleme ce merită să fie privită dinăuntru. Fie că e vorba de prieteni, de cunoscuţi ori de persoane cu oarecare influență în mediul artistic, părerea că succesul înseamnă confirmarea valorii, este egală chiar şi în cazul în care aceeaşi notorietate se opune să spunem unui demers artistic autentic şi cinstit, fără compromisuri profesionale. Am auzit acum ceva timp din partea unei eleve de-ale mele opinia că cei care nu învaţă merită să îndure muncile brute, inferioare, excluzînd total din această formulă termenul de şansă. Întrucîtva similar l-am auzit pe D. P. la o conferinţă de anul trecut de la ICR. Părerea lui era că atunci cînd artiştii încep să vîndă (mai bine) talentul sau forţele creatoare încep să scadă sau să înţepenească. Poate că nu e total neadevărat, dar e la fel cu situaţia în care artiştii nu au niciun fel de succes. Încercaţi dumneavoastră să faceţi un spectacol sau chiar o biată pictură în ulei şi veţi vedea cît de importante sînt mijloacele materiale, încurajările şi colaborarea. Veţi întîmpina repede cele mai dezolante piedici, iar prietenii vă vor privi cu descumpănire şi compasiune în umila dumneavoastră încercare de a vă afirma un pic din talentul pe care se presupune că îl deţineţi. În calitate de profesor, am avut deseori prilejul să observ inegalitatea de şanse între elevi, indiferent dacă fac parte din aceeaşi şcoală şi beneficiază de acelaşi program şi aceiaşi profesori. Este destul de relevant, mai cu seamă că la această vîrstă se fac cărţile pentru mulţi dintre noi. România, da, nu este cel mai bun instrument de măsură şi nici timpul nostru, cînd arta are de zece ori mai multe probleme decît în speriaţii ani de modernism de la începutul secolului. D. P. nu este singurul de această părere. Ceilalţi curatori aşteaptă ca destinul să cearnă talentele, convinşi că cei buni vor ajunge sigur în faţa lor, eventual gata pregătiţi şi scuturaţi de orice ar putea să îngreuieze relaţia de afaceri dintre ei şi artist. Raţiunile acestor curatori nu sînt lipsite de fundament şi nici în totalitate malefice, doar că aşa este mai comod; nu este totuşi garantat că ce soseşte singur este mai bun decît ce căutăm noi înşine. Dacă vă uitaţi la monumentele de arhitectură din România, pradă nepăsării şi prejudecăţilor sau la arta antică din Afghanistan, vă puteţi schimba uşor poziţia faţă de cine iese înainte şi cine rămîne în urmă. Este vorba, pînă la urmă tot de şanşă.
