Bogdan Teodorescu Sibiote 's blog

Salman Rushdie, Don Juan and me

2009-12-13T10:17:00.000-08:00

I + I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I+ I I I I I I

Pe exemplarul meu din Harun şi Marea de Poveşti (ed. Polirom, 2007) Salman Rushdie a semnat de trei ori. Prima dată i-a semnat Silviei, care m-a aşteptat şi mi-a ţinut rînd ca să ajung şi eu să iau autograf. Pentru că nu am vrut să mai cumpăr încă o carte -nu trebuie mereu să luăm autografe pe cărţile autorilor, nu-i aşa?, am luat aceeaşi carte cu mine pînă în faţa pupitrului, ţinînd semn în altă parte ca să nu se vadă primul autograf. Desigur m-am încurcat puţin pentru că aproape am alergat de la ultima oră de la şcoală, şi nu mi-am amintit replicile în engleză pregătite pe drum, ascultînd la căşti o muzică alertă, alături de una dintre elevele mele, pe care nu am recunoscut-o decît după ce m-a salutat, parcă un pic confuză din cauza întîlnirii din autobuz. Şi ea ca şi mine lipsea de la ultima oră. Am deschis totuşi cartea acolo unde trebuie, fără să mă dau de gol. Rushdie a semnat automat, fără cea mai mică curiozitate. Cum ziceam, puţin împrăştiat după graba mea, aproape că am ezitat să îi pasez scriitorului cadoul pregătit, împachetat simplu într-o sacoşă de hîrtie. N-aş fi abandonat pentru nimic în lume, tocmai atunci, ideea a a-i oferi lui Salman Rushdie o lucrare proprie, oricît de nepotrivit mi s-ar fi părut momentul, marcat de privirile cîtorva persoane, care se ocupau cu publicitatea şi amabilităţile. I-am spus aşadar, că if you don't mind, I have a present for you, şi am scos lucrarea fără prea multe lămuriri. Cîteodată pierd curajul în faţa celor tăcuţi. Doamna de alăturea, pe care o vedeţi în prima imagine, a repetat că este a cover illustration project for Don Juan story, aşa cum îi spusesem şi eu. Nu am reuşit să o identific pe aceasta, dar l-am identificat pe Bogdan-Alexandru Stănescu, director editorial la Polirom, pe care îl puteţi vedea şi pe el în cealaltă fotografie, decupată dintr-o alta mai mare, unde erau prinşi cu toţii, cu Rushdie la mijloc. I-am decupat privirea fără să ştiu cine este, doar pentru că părea îngrijorat şi sceptic. Habar n-am ce-o fi gîndit despre lucrarea mea cu paiete, perle, trandafiraşi de mătase şi colaje manga, dar trebuie că nu a aprobat-o ca pe o lucrare nemaipomenită. Destinatarul meu, şi el la fel de dătător de confuzii mi-a zîmbit, a întors lucrarea pe spate şi mi-a spus: well, maybe someday I'll write something about Don Juan. Apoi, cu un gest destul de spontan, a deschis din nou cartea cu Harun şi a mai scris un autograf, lăsîndu-mă să cred că îmi va adresa ceva în plus. Eu l-am întrebat dacă doreşte să păstreze ambalajul, iar atunci s-a creat un moment în care nu s-a putut face nimic altceva şi aşa m-am ales cu trei autografe pe o singură carte. Alţii au cumpărat mai multe cărţi. Păcat că nu mi-am luat cu mine volumul din Don Quijote semnat într-o împrejurare cumva comică de Mircea Cărtărescu, ca să-l semneze şi Rushie.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
.......................................................................................

Altă frustrare, mai însemnată decît cea cu Don Quijote-le meu semnat de Cărtărescu, nesemnat de Rushdie, a rămas curiozitatea de a şti ce impresie adevărată i-a făcut scriitorului Versetelor satanice cadoul meu, care face parte dintr-o scurtă serie de trei imagini dedicate lui don Juan, veche de vreo şapte ani. După cum arată coperţile cărţilor româneşti, cred că imaginea mea foarte strălucitoare a lui don Juan, nu a căzut prea bine şi a fost luată cel mult ca un gest onest al unui tînăr admirator. Cam aşa se termină mereu. Poate totuşi, am să fac o încercare să aflu într-un fel dacă a fost bine primită coperta mea, restaurîndu-mi statistica unde scriitorii nu-şi dau mîna prea des cu artiştii, chiar şi dacă strecoară ritmice referiri la artă. Dar pînă atunci, am să vă spun ca povestea lui Harun are mult haz şi o simţi proaspătă. Îmi tot aminteşte de Prinţesa Arabela şi încercările tuturor de a salva o lume a poveştilor, care în ochii mei e puţin nestatornic, ca şi cum poveştile nu ar fi ele însele izvoare sau mări ale altor poveşti. Atîta tot.

În carte, -m-am distrat-, veţi găsi multe referiri la păr, pentru că autorul este chel. Înfăţişarea lui Salman Rushdie e puţin comică, dar distinsă. Mi-ar fi plăcut să arate mai mult a indian, nu doar la ochi şi la grimasele gurii, care păreau că ascund o lipsă a dinţilor. Mi-ar fi plăcut să mi se ofere să dau mîna cu el, dar poate că e mai stîngaci decît mine, şi cu siguranţă nu din cauza temerilor din urma condamnării sale la moarte din 1989. La Gaudeamus părea lipsit de orice protecţie, afară de privirile lui Bogdan Stănescu şi de logo-ul de la Dacia, pe care într-o fotografie l-am prins ca pe nişte coarne în spatele capului chel al scriitorului, spre satisfacţia tuturor suspicioşilor. Dacă am vreo veste, am să vi-o dezvălui negreşit, aşa cum vă mărturisesc că în ciuda grijilor mele cana WAGNER, destinată lui Yo-Yo Ma şi pictată de mine, a ajuns la destinaţie. Am aflat mai tîrziu, dar e cert, Yo-Yo Ma are o piesă semnată de mine!

........................................................................................................................................................................

Pupăza preferase să rămînă pe apă, zumzăind de zor înainte ca o barcă cu motor, împroşcînd Şuvoaie de Poveşti în toate direcţiile.

..........-Dar nu se-ncîlcesc poveştile? întrebă Harun. Tot acest tumult. Probabil că încurcă lucrurile îngrozitor.

..........-Nu-i nici o problemă! strigă Darr Pupăza. Orice poveste care se respectă poate să reziste la un pic de scuturătură! Va-vuum! *

.............................

.......................

*Salman Rushdie, Harun şi Marea de Poveşti, cap. 5, p. 89, ed. Polirom, Iaşi, 2007

1. Salman Rushie meeting Romanian readers, Gaudeamus, Bucharest, 2009, digital collage by Bogdan Teodorescu. In the background of this image can be seen a detail of Bogdan Teodorescu's work Don Juan of Geometry, 2003, object collage and painting on canvas, 20 x 30 x 2 cm.

2. Bogdan-Alexandru Stănescu by Bogdan Teodorescu; Gaudeamus, Bucharest, 2009.

Fernando Pessoa -YESSS!

2009-11-16T12:55:00.000-08:00

.........................................................................................................&

[...]

.....Într-o vreme mă iritau anumite lucruri care astăzi mă fac să surîd. Iar unul dintre ele, despre care îmi amintesc aproape zilnic, e insistenţa cu care oamenii banali, dar activi în viaţă surîd cînd vine vorba de artişti sau de poeţi. Nici măcar nu o fac, cum ar crede gînditorii de la gazete, afişînd un aer superior. De multe ori surîd cu bonomie. Însă au întotdeauna aerul de a mîngîia pe cap un copil, o creatură care nu ştie cît de concretă şi de precisă e viaţa.

.....Odinioară aşa ceva mă irita fiindcă presupuneam, ca toţi naivii, iar eu eram un naiv, că surîsul ca reacţie la grija de a visa sau de a te putea exprima trăda un sentiment intim de superioritate din partea lor. De fapt, e vorba de o uşoară tresărire care marchează diferenţa. Şi, dacă în trecut luam acest surîs ca pe o insultă, presupunînd că ar ascunde un sentiment de superioritate, astăzi îmi apare doar ca o interogaţie inconştientă; aşa cum li se întîmplă de multe ori adulţilor să recunoască la un copil o ascuţime de spirit superioară celei de care ei dau dovadă, tot astfel ceilalţi recunosc în noi, cei care ştim să visăm şi să exprimăm visurile, ceva diferit şi străin în care nu trebuie să ai prea multă încredere. Îmi vine să cred că li se întîmplă deseori, celor mai inteligenţi dintre ei, să întrevadă superioritatea noastră; iar atunci ei surîd cu superioritate, ca să ascundă faptul că o întrevăd.

.....Dar superioritatea noastră de artişti nu constă în ceea ce atît de mulţi visători au considerat că ar fi propria lor superioritate. Cel care visează nu-i este superior omului practic din pricină că visul ar fi superior realităţii. Superioritatea visătorului rezultă din faptul că a visa este mai practic decît a trăi şi fiindcă visătorul extrage din viaţă o plăcere mai vastă şi mult mai diversă decît omul de acţiune. Cu alte cuvinte, mai clare şi mai directe: adevăratul om de acţiune e visătorul.

.....Dat fiind faptul că viaţa este în esenţa ei o stare mentală şi că tot ceea ce facem sau gîndim are valoare în ochii noştri numai dacă noi înşine îl considerăm valid, valorizarea ei depinde de noi. Visătorul este de fapt un emiţător de bancnote, iar bancnotele emise de el au tot atîta valoare în cetatea spiritului său ca bancnotele din realitate. Ce importanţă are dacă bancnotele din sufletul meu nu sînt niciodată convertibile în aur, dacă nu se găseşte niciodată aur în alchimia fictivă a vieţii? După fiecare din noi va urma potopul, dar numai după fiecare în mod individual. Mult mai buni şi mai fericiţi sînt cei care, ştiind că totul e ficţiune, fabrică romanul înainte ca lor să li se fabrice unul, şi care, precum Machiavelli, acceptă un costum de curtean ca să poată să scrie altceva în secret*.

Nu m-am putut abţine să nu transcriu integral acest fragment, din care totuşi am ciupit prima parte şi-aşa separat de restul prin două rînduri albe şi conţinut. Veţi crede negreşit că ceea ce citiţi este ce am vrut eu să spun, dar că nu am avut pînă acum cuvintele potrivite. Cinstit ar fi fost să adaug eu însumi cîteva note ca să ştiţi care este poziţia mea faţă de atitudinea lui Pessoa, pe textul căruia am scris mare cu creionul YESSS! Aceasta, pentru că mi s-a părut foarte distractiv, cu atît mai mult cu cît mai deunăzi am fost în mijlocul unor gînduri şi dispute despre folosul culturii. Poate că scriitorul se poartă puţin ca un dezamăgit, ca unul care-şi caută scuze, dar citiţi cu atenţie, abia veţi vedea dezamăgire; Pessoa pare bine înfipt şi aproape neutru. Dar nu vă împiedicaţi de mine, nu vi-l recomand pe Fernando Pessoa şi nici pe Bernardo Soares, autorii (ultimul e heteronimul celui dintîi) Cărţii neliniştirii, aşa cum mă feresc să vă fac recomandări din muzică sau artele vizuale. În mod evident, tot ceea ce vedeţi şi citiţi pe blog este o afirmaţie, altfel ar fi caraghios, totuşi nimic nu este o recomandare fermă. Iar dacă nu e o recomandare, nu e nici o ne-recomandare, un îndemn să nu...! Singura indicaţie pe care mi-o pot permite este să citiţi cu răbdare.

*Fernando Pessoa, Cartea neliniştirii, p. 124, Ed. Humanitas Fiction, 2009, Ediţia Richard Zenith, trad., prefaţă şi note de Dinu Flamând. În timpul transcrierii am înlocuit â-ul original cu î, pentru conformitatea cu alte texte de pe blog.

Tablouri suspendate la metrou

2009-11-15T03:19:00.000-08:00

Toate cele 14 imagini din slide sînt colaje digitale de Bogdan Teodorescu. Cîteva dintre ele au titluri:

1. Pietrele alunecă ude; 2. Din vîrful sabiei; 3. Ori sar ori plutesc peste linie; 4. În ordine; 5. Nu e Photoshop, sînt lebede;

6. În spate sau în faţă; 7. Schelete de vacă la metrou Unirii; 8. E doar coregrafie; 9. Tablou suspendat; 11. Variantă la Boabe de rodie.

Ori sar, ori plutesc peste linie -Expoziţie la metrou

2009-11-15T00:42:00.000-08:00

__________________________________________________________________________________

Noroc a fost şi-a fost puţin, atît cît ceream în articolul precedent. Am urcat cele cîteva lucrări, puţine ca norocul, la staţiile unde trebuie să coborîţi, adică la metrou. La Universitate şi la Eroilor. Acolo, rătăcite printre reclame, indicatoare, coşuri de gunoi şi în spaţiul vast pentru dimensiunea lor, pot fi văzute, ca şi cum ar fi nişte urme, fotografiile mele şi ale Ilinei Schileru, aproape ca bileţelele post-it într-un manual. Expoziţia noastră, abandonată de o mînă de artişti pentru care există mereu lucruri mai bune de făcut decît să lucreze doar aşa, dar şi de sponsorii şi ei ocupaţi cu lucruri mai realiste ca o expoziţie de artă, are totuşi farmecul pe care îl au afişele acelea cu pierdut... de pe tot felul de stîlpi, mai curînd sursele de inspiraţie ale unei imaginaţii rătăcitoare. Le vezi din cînd în cînd în momentele cînd îţi scapă privirea, concentrată la semafor sau la următorul autobuz. Uiţi ce trebuia să faci şi iei în seamă afişul. Ori te uiţi, ori nu vrei să-l citeşti, iar dacă ţi-a stricat de-a dreptul ziua, tragi o flegmă peste el. Deloc nu e o figură de stil sau scenaristică, numai să vă gîdil, dar unul dintre posterele mele avea deja o insignă ca aceasta, suficient de greu de închipuit cît să mă pună pe mine pe gînduri, mai ales după ce am deschis Cartea neliniştirii lui Pessoa, să mai treacă timpul pînă la staţia Gara de Nord.

■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■◙◙■■◙■■◙◙◙■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■◙◙■■◙■■◙◙◙■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■◙◙

Scuipatul, foarte dens, închegat, se întindea pe o suprafaţă foarte mică, pe unul dintre posterele mai retrase. Cine l-a scos, l-a trimis destul de sus ori era destul de înalt, măcar la înălţimea marginii superioare a fotografiei, cam atît cît sînt şi eu. Nu pot să mă gîndesc dacă a ieşit cu nerv, din voluptate sau din năduf. La cît de mic era, părea o lovitură de precizie, dar atît de tulbure, încît cred mai curînd că a fost cu sforţare. Nu mă gîndesc ca numele meu să fi fost ţinta, pentru că mai sînt încă doi de-alde Bogdan Teodorescu, unul mai cunoscut ca mine de cîteva ori, pentru că e mai bătrîn, scrie cărţi şi apare mai des la televizor. În orice caz, numele e prea jos, iar scuipatul prea sus. Acest gest anonim, probabil repetabil, arată mai multe aspecte deodată. Unul este faptul că imaginile mele, -pe-ale Ilinei le-am găsit curate, au stîrnit reacţii, cărora unii le zic reacţii vii. Altul că arta publică încă nu e destul populară cît să pară firească, iar altul că de multe ori reflexele atavice nu dispar niciodată. Fie că a fost asumat, fie gestul vreunui nenorocit de nebun fără casă, dintre cei care stau pe la gări şi la metrou, scuipatul, greu de văzut dacă nu te uiţi cu atenţie, marchează vernisajul fără pompă a acestei mărunte intervenţii publice. Eu nu ştiu să scuip la distanţă şi nu scuip pe nimeni, nici măcar cu vorbe. Deloc n-am să mă duc să vă văd scuipaţii, dar dacă aveţi drum pe-acolo, mergeţi să aruncaţi o privire. Cîteva fotografii au rămas curate.

1. Bogdan Teodorescu, În ordine, 2009, colaj digital, dim. posterului 50 x 70 cm.

2. Bogdan Teodorescu, Din vîrful sabiei, 2009, colaj digital, dim. posterului 50 x 70 cm. În imagine a fost folosit un fragment dintr-o fotografie din 2007 de Alina Popa, în care apare Bogdan Teodorescu în timpul unui performance.

---eveniment organizat de Dana Art Gallery www.danaartgallery.ro---

Cu metroul la suprafaţă

2009-11-08T02:44:00.000-08:00

.-.-.

Cu puţin noroc, veţi putea vedea cîteva imagini ca aceasta la metrou, începînd cu ziua de joi, 12 noiembrie 2009. METROREX împlineşte 30 de ani, iar faptul acesta trebuia consemnat într-un fel sau altul şi artistic. Pe trenuri au fost puse deja abţibilduri cu 30 de ani, ca cel mai neînsemnat indiciu, desigur neartistic. Poate că evenimente artistice mai ample decît o expoziţie de fotografie şi colaj ar fi fost mai potrivită să le amintească oamenilor de contribuţia pe care i-o laudă cel mai mult lui Ceauşescu. Lucrările mele prezentate de Dana Art Gallery [www.danaartgallery.ro ] nu fac referiri istorice la metrou. Cu atît mai puţin boschetele dintr-o glastră de ciment sfărîmată, de pe locul unei frumoase case vechi din Bd. Ferdinand, despre care am mai scris şi imediat după demolare. Ghiveciul uriaş din piatră turnată, împodobit cu grifoni şi cîteva elemente vegetale, l-am potrivit numai bine cu un cadru unde se vede Dunărea în spatele meu şi sub picioarele mele, pe vremea cînd făceam un performance de ziua Sf. Ioan Botezătorul. Astăzi e sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.

Printre lucrările gata să le expun, veţi găsi totuşi mai multe referiri la metrou decît la sfinţi. Ieri am rămas mai multe ore la metrou cotrobăind cîteva staţii împreună cu domnul Cornel Doncea, administrator METROREX. Am aflat cîteva lucruri noi despre revizii, liniile de tensiune, programul trenurilor noi, artiştii germani şi maghiari care fac graffiti pe trenurile vechi, riscînd de multe ori bătaia, despre cei care vor să-şi pună capăt zilelor aruncîndu-se înaintea metroului şi multe altele asemenea. Apoi am ascultat şi am vorbit despre Fernando Pessoa, rostul culturii şi al intelectualilor, Cervantes, Wittgenstein, lecturile publice din alte vremuri, puţină muzică de cameră şi chiar mai puţină muzică evreiască. Tot ieri mi-am dat seama că zilele blogului meu încep să se facă mai puţine.

1. Fără titlu, 2009, colaj electronic de Bogdan Teodorescu, înfăţişîndu-l pe Bogdan Teodorescu într-un performance din 2008 de pe malul Dunării la Galaţi.

La revedere Ada Călin (n.1991, †2009)

2009-10-27T00:39:00.000-07:00

...

Jane Birkin -Image Fantôme -Pavane pour une infante défunte, FICTIONS, 2006, Capitol Music.

Nu v-am eu, după ce am încărcat filmul cu funeraliile lui Dalí, că anul acesta a fost un an infernal, un nesfîrşit lanţ de dispariţii? Ieri am aflat la şcoală că una dintre elevele noastre a încetat din viaţă în urma epuizării după mai multe intervenţii grave datorate cumplitei boli lupus. Ada Călin, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Naţional Sf.Sava, era o tînără foarte simpatică, în sensul cel mai autentic al cuvîntului. Dinamică şi optimistă, aşa cum se descria însăşi pe cele cîteva pagini unde avea construit cîte un profil online, Ada era un interlocutor agreabil, mereu plin de viaţă. Amintirile mele despre Ada sînt totuşi puţine: un copil adevărat, care te făcea să rîzi doar prin felul în care rostogolea cuvintele. Deschisă la discuţiile despre artă din clasă, receptivă şi creativă. Peste toate, destul de puternică pentru a-şi susţine punctele de vedere în faţa celorlalţi. O feţişoară drăgălaşă, un look de spiriduş şi o umbră veselă.

Dragă Ada, îmi asum tot ridicolul rîndurilor mele, pe care nu mai ai cum să le citeşti, şi îţi promit tot respectul meu pentru suferinţele şi curajul tău. Te cunosc aproape doar din vedere, dar nu pare cine ştie ce dificultate să te cunoaştem. Totul e la vedere. Îţi promit acelaşi respect pe care i l-am promis şi lui Alexandru, care a murit primul. Ştiu că habar n-avem de noi şi ne pierdem vremea altfel decît poate ar trebui. Dar o să uităm şi o vom lua de la capăt şi ne vom pierde din nou vremea. Pe partea asta, arta pare o treabă mai sigură decît moartea. -Îţi place muzica, nu-i aşa?

La revedere, azi de Sf. Dumitru,

domnul profesor.

1. Registru mov, 2009, Bogdan Teodorescu.

2. Ada Călin

Sfinţii Dumitru

2009-10-27T00:00:00.000-07:00

___________:____::__________:___________________________________________________

1., 2., 3., Sf. Dumitru, icoană grecească pe lemn; intervenţii de Bogdan Teodorescu.

4. Racla cu Moaştele Sf. Dumitru Basarabov, Bucureşti.

Vedeţi cum nu se poate avea încredere în internet? Nu am găsit şi alte referinţe pentru fotografiile mele decît pe cele pe care vi le-am dezvăluit deja. Pentru o documentare a lor ar fi fost nevoie de încă jumătate de oră. Pentru moment, nu am niciun minut în plus şi nici altceva de adăugat despre Sfîntul.

__________________________________________________________________________________
TTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTT

Bedtime Story

2009-10-25T02:21:00.000-07:00

._._._._._._.>._._._._._._._._._._.>._._._._._._._._._._.>._._._._._._._._._._.>._._._._._._._._._._.>._._._._

Bogdan Teodorescu, Untitled, 2009, detail, mixed media on canvas, 50 x60 cm.

``````_______________________`````___``_``-```_________________---____________________

Mai înainte de toate, trebuie să vă amintiţi de videoclipul Madonnei regizat de Mark Romanek, Bedtime Story din 1995. Videoclipul, considerat o piesă de rezistenţă atît în filmografia muzicală a Madonnei cît şi a lui Romanek, se inspiră din mai multe surse artistice, dintre care cea mai surprinzătoare este Culoarea rodiei a lui Paradjanov, un film foarte discret din punctul de vedere al notorietăţii, dar cu atît mai mult misterios şi particular, fiind în sine un gen unic. Această inspiraţie, dar şi rezultatul final al videoclipului, cît şi fără îndoială, compoziţia lui Björk, ar trebui să garanteze că Madonna e mai mult decît un brand ori o imagine pop, pretextul unor afaceri avantajoase. Dacă întrebaţi un muzician de la Filarmonică sau un student de la Conservator despre Madonna, negreşit veţi primi un răspuns din care veţi înţelege că nu e mare lucru de spus; Madonna e o tipă cu mult succes, dar fără prea mare relevanţă artistică. Ori nu are voce, ori a început să arate rău şi nici nu a fost vreodată frumoasă, ori e obraznică, superficială, iconoclastă şi formatoare de opinii proaste. Ori e aşa ori nu e aşa.

În opinia mea Madonna, nu este o cîntăreaţă şi nici măcar o artistă, ci un fenomen specific secolului al XX-lea şi iată, şi al secolului al XXI-lea. Nu este o părere radicală, Madonna nu e străină de tema artei, a muzicii şi deloc de cea a socialului. Doar că aprecierea în termeni strict muzicali şi de artă este incompletă şi greşită. Cît timp în jurul Madonnei roieşte un grup de artişti inspiraţi de imaginea ei, înseamnă că aceasta este pe puţin un element artistic pozitiv. Desigur nu vorbim de gusturi, aşa cum sîntem mereu ispitiţi să o facem, împleticindu-ne din slăbiciune în evaluările de gust, amestecate cu cele de ordin moral şi apoi cu acelea destinate unor conturări cu aspect de judecăţi de valoare estetică. Să nu uităm niciodată cînd vorbim de fenomenul muzical-artistic pop că nu vorbim de altceva decît de pop. Avînd acest principiu, nu vom greşi niciodată în a face cele mai justificate judecăţi. Arta pop este un pic mai mult de jumătate, entertainment. Lucrul cel mai important este că Arta pop îi inspiră pe alţi artişti să facă artă.

1. Mark Romanek, Bedtime Story Video for Madonna, 1999.

2. Serghei Paradjanov, The Color of Pomegranate -Sayat Nova, 1968.

o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-oo-o--o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-oo-o-oo

Anul acesta Madonna, aflată în turneul de promovare pentru noul său album Hard Candy, a sosit şi la Bucureşti. Concertul Madonnei a fost foarte aşteptat, însă consumat cu scepticism, o moderaţie lipsită de entuziasm, ba chiar receptat prost de un număr mare de oameni, mai mult curioşi decît admiratori. Spectacolul, plin de efecte, foarte coerent şi impresionant din punct de vedere al performanţelor tehnologice şi coregrafice, a lăsat cu inima rece pe cei mai mulţi dintre spectatori, foarte puţin receptivi şi de neînţeles de aspri în aprecierile lor prea puţini fundamentate. Repet, Madonna nu e o soprană, aşa cum nici Jimi Hendrix sau David Gilmour nu sînt tenori. Dacă vrem să mergem la concert să ascultăm cea mai bună voce, putem opta pentru Operă sau Atheneu. Festivalul Enescu ar fi fost, în această privinţă o alternativă excelentă. Dacă ne îngrijorează aspectul fizic al Madonnei, putem să ne uităm puţin în jur pentru a ne linişti că nu e pe moarte sau pe cale de a se descompune, aşa cum nu pare niciun pericol să vedem nenumărate burţi, simbolul prosperităţii româneşti. Pe străzile din Bucureşti nu se vede niciodată exigenţa superioară a românilor, căci dacă aceasta ar fi adevărată, nu ne-am mai împiedica pe stradă în momentul cînd ne uităm la ceasul de la mînă. Am putea de asemenea, să numărăm mai mulţi vizitatori la galeriile sau muzeele de artă, ş.a.m.d.

Tot de obiceiurile româneşti se legă şi scurta mea poveste.

Am mers şi eu la concertul din Parcul Izvor, pe biletele primite de la prieteni, înconjurîndu-mă de norul greu de praf, care i-a deranjat pe atîţia, praf sută la sută românesc, deloc din lista de efecte speciale a Madonnei. După evenimentul care m-a dinamizat, recunosc destul de mult cît să îi enervez pe vecinii mei de pe stadion, aproape înţepeniţi, am luat-o pe jos către casă, căutînd o rută mai aerisită. Am ajuns astfel, pe Calea Victoriei, chiar în faţa hotelului Radisson, în care a fost cazată protagonista turneului Sticky &Sweet. Fără prea multă bătaie de cap, am hotărît să mă întorc imediat să-i ofer Madonnei unul dintre tablourile mele, cel care se vede printr-un detaliu în prima imagine ataşată acestui articol. Motivul nu a fost un reflex de admiraţie; ascult rar şi foarte selectiv muzica sa. Am vrut totuşi, ca o provocare personală, să înscenez această poveste în care Madonna, primeşte pur şi simplu o lucrare de pictură de la unul care a fost la concert, mixînd extensiile conceptuale ale artei pop cu o întîmplare, uşor de transformat într-un performance.

M-am întors aşadar la hotel cu lucrarea în braţe, împachetată într-o hîrtie de ambalaj cu siglele Manufacturii Imperiale de la Sankt Petersburg, unde avusesem ambalate cîteva porţelanuri. Lucrarea se afla de mai multe luni pe unul dintre pereţii camerei mele şi nu am lucrat-o special pentru Madonna. Un bărbat de la recepţia hotelului mi-a spus că este foarte tîrziu şi că nu am nicio şansă să las lucrarea în noaptea aceea, întrucît va fi imposibil de pasat mai departe. M-am întors puţin dezamăgit acasă, dar bucuros că exista o speranţă ca lucrarea mea să ajungă unde trebuie, mai ales că am primit înapoi cîteva saluturi foarte voioase din partea dansatorilor, care serveau masa la restaurantul de la recepţia hotelului. -Dansatorii mi-au plăcut foarte mult.

A doua zi dimineaţă m-am întors la hotel şi am vorbit cu altcineva, foarte puţin amabilă cît să mintă că Madonna nu era cazată acolo, lucru cu totul credibil dacă te uitai la cele două, trei camere de luat vederi din faţa lui Radisson, camerele singurilor nerăbdători să o întîlnească. Cu excepţia mea, niciun admirator. Am insistat de mai multe ori cerînd lămuriri de ce nu se poate să las cadoul meu Madonnei. După mai multe insistenţe şi ore de aşteptare, în care eu mi-am făcut speranţe că voi putea să-i dau tabloul personal, atunci cînd Madonna va ieşi din hotel, m-am întors acasă definitiv, cu îndoiala dacă am fost laş sau plin de demnitate părăsind hotelul şi ideea de a-mi trimite o lucrare în colecţia Madonnei de tablouri sau de suveniruri măcar.

Angajaţii hotelului, destul de variaţi psihologic, m-au descurajat de mai multe ori fără nicio explicaţie. Vreo doi au încercat să fie de ajutor apelînd la superiorii lor, din păcate la fel de puţin înţelegători, ba chiar proşti, precum colegii lor cei mai nesuferiţi. De vreo două ori am încercat să-i conving pe dansatorii de cu o seară înainte să mă ajute, dar şi cei doi asiatici aproape gemeni, care au răspuns în acelaşi timp, parcă din Alice în Ţara Minunilor , cît şi ceilalţi doi dansatori care au ieşit să ia aer şi să cumpere cîte ceva, nu au fost de niciun folos. Primii mi-au spus să nu-i amestec în aşa ceva. Ceilalţi, m-au sfătuit să las tabloul la recepţie, pentru că va fi preluat mai departe şi înmînat în cele din urmă celei căreia îi era destinat. Bineînţeles, la recepţie am fost din nou şi împotriva voinţei invitaţilor hotelului, respins. Răspunsul personalului a fost Hotelul e al nostru nu al Madonnei!

Aşa se termină povestea, de pe urma căreia am rămas cu impresia că românii nu sînt deloc atît de ospitalieri, că pot fi foarte antipatici şi că nu cunosc cîteva reguli de politeţe, în acord cu firescul. M-aş fi mulţumit desigur, cu refuzul direct al Madonnei sau chiar cu cel din partea personalului său. Dar acum nu sînt mulţumit decît cu povestea mea de seară şi imaginea dansatorilor, dintre care unul avea capul tuns ca un pepene cu dungi.

1. Madonna Punching Over Untitled Work of Bogdan Teodorescu, 2009, digital collage.

o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_oo

---------------------------------------------------------------------------------------+-----++-----------------------------------------------------------

1., 2., Sticky &Sweet Tour views

LES OBSÈQUES DE SALVADOR DALI

2009-10-25T05:15:00.001-07:00

.....................................................................................................................................o+++++o+++o*o..

În cea de-a doua întîlnire cu Hermes Luaces, cînd am vorbit de două ori mai multe lucruri decît în prima, s-a discutat din nou despre Salvador Dalí. Mi-am dat seama încă o dată că e nevoie să fii spaniol să-l înţelegi mai bine pe Dalí .

Anul acesta au murit mulţi oameni publici şi artişti. Poate că nu este nepotrivit să ne amintim de înmormîntarea lui Dalí acum, şi nu cu prilejul vreunei comemorări rotunde.

Don Quichotte et Salvador Dalí au Moulin de la Galette

2009-10-15T23:49:00.000-07:00

..................................................................................................................................... ' .........'........-......*...

Un singur lucru am uitat să amintesc din dialogul meu cu Hermes Luaces Feito. Nu există artă abstractă mi-a spus acesta citîndu-l pe Dalí. Ramîne pe dumneavoastră să înţelegeţi ce vrea să spună această afirmaţie. Pînă una, alta uitaţi-vă la Dalí cum îl aşteaptă pe don Quijote!

Todo sobre la música en menos de dos horas con Hermes Luaces

2009-10-13T13:41:00.000-07:00

Totul despre muzică în mai puţin de două ore cu Hermes Luaces

______________________________________________________________________________________________
...................................................................................................................................................

Tot jucîndu-l pe don Quijote, am făcut din prietenii mei personajele faimoasei sale istorisiri, potrivindu-i întocmai unul cîte unul în rolurile acolo unde le era locul. Am socotit astfel că mi-am alăturat o listă din care nu mai lipsesc decît un muzician, un dansator şi poate un actor. Lipsesc vasăzică, destul de mulţi ca să completeze pomelnicul meu, unde stau bine însă un preot, un poet, un filosof şi cîţiva artişti. Am fost cît pe-aproape să pun pe lista aceasta a mea un compozitor, -căci n-aş face mofturi dacă muzicantul meu e cîntăreţ sau compozitor-, invitat să profite de premiul care i-a fost oferit în cadrul concursului organizat de către Muzeului Naţional George Enescu, pentru lucrarea înscrisă. Hermes Luaces Feito este aşadar zilele acestea rezident la Tescani, judeţul Bacău unde are prilejul să compună şi să se inspire în mijlocul unui peisaj tăcut şi poate muzical, dacă ne gîndim la zilele petrecute de însuşi George Enescu să compună şi să se inspire. Compoziţia sa cîştigătoare s-a numit Ephemeral Architectures. N-am ascultat-o defel, dar am avut grija ca dinainte de a sta de vorbă cu Hermes să-mi fac o părere despre opera sa ascultînd alte lucrări, pe care le puteţi urmări şi dumneavoastră accesînd http://www.myspace.com/luaceshermes. Nu a fost întocmai o pregătire, pentru că am vrut să evit întrebările pe jumătate documentate, garanţia unei conversaţii de multe ori ridicole prin lipsuri, şi mai puţin avantajoase pentru jumătăţile de cunoştinţe. Am plecat astfel să-l întîmpinăm, eu şi S., pe don Hermes fără multe precauţii intelectualiceşti. Aş fi acoperit pînă la urmă orice eroare cu statutul meu de artist vizual; scuturaţi puţin pe ceilalţi artişti să vedeţi cîtă muzică va cădea din buzunarele lor, ticsite cu fragmente de informaţie din politică, societate şi artă. Dacă se pricep şi la muzică, atunci genurile cunoscute şi agreate sînt previzibile, iar jazzul e cea mai simplă, dar şi cea mai bună previziune.

Prima întrebare din partea mea a fost ce înseamnă să înţelegem muzica? Señor Luaces a răspuns cu răbdare şi plăcere la toate întrebările mele, dar în schimb mi-a adresat mai puţine. Răspunsul său despre înţelegerea muzicii, în cuvinte mai puţine, a fost că muzica nu se poate înţelege decît prin frecvenţă (a ascultării). Desigur, aceasta nu exclude şi o percepţie educată, puţin mai ştiinţifică. Nu putem înţelege orice muzică, nu toată muzica e bună, iar frecvenţa nu e promisiunea obligatorie a înţelegerii. Cea mai interesantă replică a lui Hermes a fost You could kill someone with music (Poţi să ucizi pe cineva prin muzică). Ceea ce este literalmente adevărat! Nefiind vorba de un interviu în manieră jurnalistică sau de un interogatoriu, întrebările mele au căzut de-a valma, iar răspunsurile după ele. Să mori ucis de muzică mi s-a părut, repet cea mai puternică replică, întărită de privirea pentru un moment încordată a compozitorului, de altfel relaxată prin ochii puţin încercănaţi, cum au personajele bizantine pentru un plus spiritual. În afară de aceasta am mai aflat o seamă de lucruri care stăruiau de mult în mintea mea fără să fie lămurite. Mi-am dat seama împreună cu Hermes, mereu pregătit să dea citate, că în artă se vorbeşte excesiv, iar asta nu duce deloc acolo unde cred cei care nu se opresc din vorbit, adică la înţelegere. Nu mă refer doar la muzică, unde chiar probabil vorbăria e mai puţină. E natural, nu-i aşa? că am insistat cu exemplele mele din pictură ca să ilustrez mai bine chestionarul şi să-l feresc de prea multe puncte slabe. Hermes Luaces, ca un spaniol adevărat, înţelege (mai) bine pictura. Ştie că pictura nu e istorie, nu e militantism, nu e filosofie, ci mai mult decît toate, vizualitate. Alţii nu ştiu atîta lucru! Cu răbdarea politicoasă de a-mi răspunde, chit că nu m-am oprit din efluviile mele interogative nici după ce am vărsat ceaşca de ceai fierbinte pe măsuţa de sticlă, cît pe ce să-i ud valiza, Hermes nu s-a împiedicat să ia ca pildă pictura pentru a face lumină în dialogul nostru despre muzică. La un moment dat, tot schimbînd replici despre cum să înţelegem muzica, a fost dat un exemplu mai mult decît potrivit, unde explicarea unei lucrări nu se poate face decît printr-o alta. Aşadar lucrările artistice, tablouri sau piese muzicale, sînt lucruri ireductibile, dar despre care se poate vorbi nesfîrşit, împingînd adevărul ca pe un glob uriaş mai departe în ceaţă şi întuneric. Cărţile despre artă nu fac doi bani, zicea Hermes citîndu-l pe unul al cărui nume l-am uitat deja. Totuşi, fiecare am citit cîteva cărţi foarte valoroase, sprijine în căutările individuale pe drumul artei. Toate sentinţele cu caracter radical sau general riscă să şteargă nişte nuanţe, dar ştim cu toţii de fiecare dată ce vor să spună aceste sentinţe. Aşadar, toate cărţile de artă nu fac două parale! Emoţiile autentic estetice sînt un dar aşa cum este credinţa să zicem. Publicul de artă este la fel de amestecat ca lumea de pe stradă; cîţiva se distrează, o parte se cultivă, iar o parte mai mică se află conectată la chiar inima fenomenului artistic. Dezamăgiţi ori ba, arta nu îi face pe toţi la fel de buni.

Surprinzător, Hermes vorbea foarte des de pictură, ceea ce la muzicieni e destul de rar. Printre toate curiozităţile, am avut-o şi pe aceea asupra modului în care este văzut astăzi Dalí în Spania. Dalí să ştiţi, este foarte apreciat şi probabil destul de bine înţeles în generalitatea operei şi personalităţii sale, după o perioadă, aproape de moartea sa din 1989 cînd un public numeros l-a lăsat în urmă pentru măştile lui politice. În Spania da, în România nu. Tot Dalí a fost invocat în chestiuni de stil, originalitate şi autenticitate, trecîndu-l în acest fel pe Hermes Luaces de testul meu de acum cîţiva ani prin care un om de cultură adevărat şi mai ales un artist, trebuia să nu facă nazuri cînd aude de arta secolului al XVIII-lea (de rococo şi de Watteau), de combinaţia culorilor vii cu aurul strălucitor şi de Salvador, dar nici să nu-i apară pete de icter pe faţă cînd aude de MJ. Toate au fost depăşite excelent! Aprecierile lui Hermes le-am găsit ca oneste şi pline de noimă. Dalí, mi-a spus mai departe, este acelaşi şi cînd îl imită pe Picasso. De aici mi-am dat seama că într-adevăr e mare lucru să fii spaniol şi creator. Apropo de aceasta, i-am pomenit şi pe John Cage şi pe Marcel Duchamp ca pe două exemple ilustrative pentru arta contemporană. Am consimţit împreună că arta conceptuală are un stop foarte apropiat de start, o limitare destul de netă în libertăţile sale. E cam la fel cu arta fantastică, te prinzi suficient de repede de algoritmul ei de dezvoltare, chit că aceasta nu mă opreşte pe mine deloc să privesc tot aşa curios, în continuare artă fantastică şi conceptuală. Cu siguranţă nu e clar, şi drept urmare ar fi bun de subliniat că arta nu poate să reziste doar prin concepte.

Tot auzindu-l pe Hermes pomenind de inspiraţia sa din surse atît de diferite, incluzind şi grupul Radiohead, m-am simţit confortabil să mai pun o întrebare şi am ales ca temă suplimentară, talentul şi pe Michael Jackson. Recunosc, mi-am căutat cuvintele să întreb corect ceea ce aveam de întrebat despre Michael, pentru a nu vira nicicum spre personalitatea sa excentrică, spre controversă şi pop lifestyle. Dacă aruncaţi o privire pe pagina myspace a lui Hermes, veţi vedea care sînt muzicienii a căror operă îl inspiră. Chiar dacă el şi-a arătat deschiderea faţă şi de muzica rock (cuvînt folosit în sensul foarte larg, pe care eu l-aş fi schimbat cu pop), muzica pe care o cultivă are o emoţie comună surselor sale. Radiohead, -îmi voi permite o exagerare, e mai aproape de Claude Debussy sau Mauricio Sotelo, nemaivorbind de Aphex Twin, decît e Jackson, poate mai potrivit cu stilul virtuoz exotica din anii 1950, de aceştia. Eu zic că nu sînt mulţi cei care pot aprecia fără afectare, exigent dar atent muzica lui Michael, deoarece e cam greu să împingi deoparte pîcla mediatică din jurul său, dimpreună cu fantoma cîştigurilor lui uriaşe. Muzica bună, asemenea filmului lui Paradjanov, Tarkovsky sau Fellini, nu are un public larg, veţi spune; în schimb eu vă întreb, este arta cu implicare socială, cu adevărat adresată publicului larg? Las verdictul în urmă şi mă întorc la concluziile lui Hermes:Jackson era un om foarte talentat, dar mai curînd orientat către comerţ. Ori fals ori adevărat, şi arta comercială poate să foreze în adîncurile conştiinţei şi simţurilor noastre. Şi de aici putem să tragem la suprafaţă concepte valoroase, pentru că de atîtea ori, consumatorul de artă este el însuşi cam la fel de artist ca autorul. În cazul lui Michael Jackson, lucrurile nu stau chiar aşa într-o lumină cu umbre puternice şi limpezi. Luaces, care se plictiseşte după ce ascultă de două ori o piesă de-a lui Michael, cred că nu este în mod natural atras de muzica aceasta sclipitoare (glittering), uneori uşor de memorat, alteori prea mult înzorzonată de efecte vocale şi stridenţe ori ritmuri prea puternice. Sînt convins că astfel, nici nu a avut răbdarea să asculte mai mult decît se dă la radio. Dar sînt cu totul de acord că talentul, în care eu cred atîta, nu face mereu totul. Hermes l-a dat exemplu pe Mozart, care fără vocaţie sau dacă place mai mult, tragere de inimă, motivaţie, nu ar fi fost cine este astăzi. După spusele lui, Mozart a avut foarte mult talent, însă probabil egal cu a altor contemporani. Dorinţa lui Mozart de a face muzică valoroasă i-a depăşit, cum vedem, pe ceilalţi. -Rămîn din nou puţin sceptic; îmi scapă ceva.

Prima oară, am auzit asta din gura Silviei, mereu agilă în observaţiile ei vizionare despre artă. Desigur, talentul nu e destul, întrucît uneori în rîndul artiştilor mari găsim şi artişti netalentaţi. Poate mă veţi contrazice, dar Duchamp şi Beuys nu au fost talentaţi. Lor le putem spune inspiraţi ori (artişti) inteligenţi.

Pe drum, am mai uitat cîte ceva din replicile lui Hermes. N-am uitat totuşi că pentru el muzica (arta) este felul prin care înţelege lumea, topind filosofia, literatura şi celelalte arte într-un creuzet comun al realităţii, al vieţii. Deci, pentru Hermes Luaces Feito arta se înţelege prin practică, frecvenţă, prin harul de a înţelege, prin afect şi sensibilitate; talentul nu este de ajuns; inspiraţia poate să vină de oriunde, întrucît limitele între arta cultă şi arta populară (şi în sensul artei urban populare) pot fi uşor dizolvate, şi nu poţi învăţa arta din cărţi. Hermes Luaces este un om plăcut, talentat, harnic, curajos, răbdător şi profund. Cunoaşte multe citate ale artiştilor, scriitorilor şi filosofilor. Şi s-a arătat interesat de arta pe care o produc eu, ca unul căruia nu-i sînt străine nici pictura (artele vizuale) şi nici oamenii.

______________________________________________________________________________________________

Above: Hermes Luaces Feito, 104 Paris, mai 2009 ( http://flickr.com/photos/gplog/3518653847/ ); intervention over digital photograph by Bogdan Teodorescu, sampling one of his paintings, 2009.

WWW Loussier.blog

2009-10-06T23:27:00.000-07:00

-------------- ->>> ----------------------------------------------.--- . ---. --. -------------- =+ ----+---------------+

I --------I--- I--I--------------------- /---------------I-------I------II----I-------------------------------/- II -----------------+ -----I-----------------------I

N-o să bea Yo-Yo Ma ceai din cana mea, dar poate c-o să închine cu vin cei trei Loussier, care s-au întîlnit cu Bach vineri, 25 septembrie anul acesta, la Sala Auditorium de la Muzeul Naţional de Artă. Între scena de la Sala Mică a Palatului şi primul rînd nu există nicio piedică, afară poate doar de timiditate, cablurile celor de la televiziune şi un eventual moment prost cînd artiştii se pot retrage prea repede şi cu privirea pe pereţi. Loussier-ii totuşi, nu vor gusta din cănile marca WAGNER şi plăcerea de a-şi gîdila vreun orgoliu ataşat talentului lor, de a-şi vedea figurile pe faţă; în plus, nu ştiu cum îşi vor fi împărţit între ei mutrele celor trei compozitori Enescu, Mozart şi Beethoven. Ana Wagner, care a avut această inspiraţie de a le oferi mebrilor trioului cîte o cană de porţelan pictat, mi-a spus doar că Enescu a ajuns la Jacques Loussier, ceilalţi doi primindu-i pe Ludwig şi Amadeus, fără să ştim ordinea exactă. Variantele ca André Arpino de la percuţie sau Benoit Dunoyer de Segonzac de la contrabas să-i fi primit pe unul sau pe celălalt, sînt doar două. Nu e rostul acum să ne batem capul cu atît. E absolut clar: Yo-Yo ţine regimul impus de cele două harpii show biz, în timp ce Trio Loussier poate să bea orice şi oricît din cănile mele WAGNER. Trebuie să vă imaginaţi, -dacă n-aţi vizitat niciodată magazinul WAGNER de lîngă Biserica Armenească, mărimea cănii, cu o capacitate aproape de o halbă obişnuită de bere. E lesne deci de închipuit că în cana de ceai încape şi bere şi vin, potrivite cîteodată cu transpunerile jazz ale lucrărilor clasice. Cred că e imposibil să aflăm vreodată dacă aceste suveniruri vor folosi cu adevărat şedinţelor de lucru ori dacă vor rămîne în vreo vitrină, alături de alte zeci de amintiri. +Să fiu cinstit, -cinste pentru Loussier!, mai mult îmi place Yo-Yo, pentru că îmi aduce aminte de ...mai multe lucruri.

Jacques Loussier Trio - Concerto No 2 in G minor (RV 315, Summer ), part I Allegro non molto

The Four Seasons, 1997, TELARC

1. Details of tea cups showing faces of composers George Enescu, Ludwig van Beethoven and W. A. Mozart, by Bogdan Teodorescu under WAGNER Label. 2008-2009, decoration glazes on porcelain, various dimensions. Digital collage by Bogdan Teodorescu.

2. Bogdan Teodorescu /WAGNER, W.A. Mozart (Facebook Profile of Mozart), 2009, painted porcelain, various dimensions.

http://www.wagnerarte.ro/

http://www.loussier.com/

Cinematic Alchemy: Paulownia Tomentosa

2009-10-10T14:04:00.000-07:00

_________________________________________________________________________________

+ ...........................................+ ......................................................................... + .........................+ ...+

+ .....................................+ ..........................................................................................................................+

Bogdan Teodorescu, Paulownia Tomentosa (Cinematic Alchemy), 2009, acrylic and collage on canvas, 50 x 70 cm. Adina Ispas' own collection.

http://www.artists.de/65205-Paulownia%20tomentosa

Do You Play Yo-Yo?

2009-10-04T06:48:00.000-07:00

________+______________._________-_________________________¤__________*___________
........

............... _ ............. -- .........+ -------

Well, maybe you don't ...

Ce vedeţi aici în prima fotografie, nu este efectul vreunei nemulţumiri din partea mea, autorul portretului lui Yo Yo Ma, nici a vreunui alt individ din cei care făceau temenele la pauză în timpul concertului de la Bucureşti a Ansamblului Drumul Mătăsii. Accidentul, care l-a dat pe Yo Yo pe spate, semnalat pe http://www.theonion.com/content/node/36346, nu are decît o legătură fantastică cu episodul în care am fost eu implicat. În cuvinte puţine, am încercat să-i ofer celui mai notoriu violoncelist din lume un mic dar, conceput special pentru această ocazie în Atelierul de creaţie WAGNER (http://www.wagnerarte.ro/). Portretul lui Yo Yo Ma face parte dintr-o scurtă serie dedicată cîtorva muzicieni prezenţi la a XIX-a ediţie a Festivalului Enescu. Niciunul dintre aceste portrete nu a ajuns în mîinile vreunui muzician şi nici măcar în mîinile vreunui meloman, fapt ce mi-a ridicat mari semne de întrebare pentru calitatea spectatorilor, chiar şi cu scuza preţului mare al obiectelor care, de obicei recomandă sau, dacă vă place mai mult, uneori recomandă, calitatea produsului. E drept, n-am avut de la început intenţia să cadorisesc defel pe invitaţii festivalului. Desigur, că mi-ar fi făcut plăcere să-i strîng mîna lui Vengerov, doar aşa de superstiţie şi de plăcere, ca să simt şi eu o mînă de mare violonist. M-aş fi lăsat uşor şi la dirijorul Tugan Sokhiev, pe care îmi face mare plăcere să îl imit din cînd în cînd dacă ne mai jucăm de-a teatrul. -Aţi înţeles, n-am izbutit să-i dau cana de porţelan, acoperită pe o parte cu un decor vegetal ca o dantelă, iar pe partea cealaltă cu portret, lui Yo Yo Ma. Dar am fost foarte aproape. Am fost aproape datorită amabilei intervenţii a doamnei Carmen Mihăileanu în contact direct cu staff-ul românesc din jurul muzicianului chinez. Cana, împachetată într-un ambalaj WAGNER, la un loc cu o cartolină cu autograful meu şi o dedicaţie, a pătruns dincolo de porţile de netrecut de la culise la Operă. Dinaintea uşilor aşteptau lîngă mine muzicieni, şi ei participanţi la Enescu, admiratori veniţi din alte ţări şi jurnalişti. Fără excepţie, toţi au rămas frustraţi de a nu fi putut obţine un autograf măcar, din partea lui Yo Yo. +Aceasta, datorită celor doi sfincşi ai securităţii, femei cu creierul de piatră şi fundul de carne. Impresare. Cu cea mai autentică făţărnicie, marca show biz, unul dintre sficşi a risipit într-o manieră afectuoasă toate speranţele mele, dar mai ales ale unui grup de muzicieni vorbitori de engleză din lista celor care aveau să dea recitaluri pe la Sala Mică. Cerberul coafat a primit un CD cu muzica acestora, deosebit de înalţi şi dinţoşi ca să rupă uşa şi să mănînce oasele sfinxului de pe de clanţă, exprimîndu-şi un fel de admiraţie stereotipă faţă de, culmea! coperta albumului lor muzical. Bun, nu mai e nimic de spus. Nu există acces la oamenii, care pe scenă par între braţele tale ori, măcar lîngă scaunul tău, care îţi adresează cuvinte călduroase ca să crezi că se produc pentru tine, care îţi spun ce au mîncat, ce îi doare sau cînd s-au îndrăgostit pentru prima oară. Negreşit, figurile publice sînt şi figuri private, iar confesiunile dintr-o carte nu trebuie luate ca atare. Muzicienii cîntă şi pentru tine/mine, scriitorii cîntă şi ei şi pentru mine/tine iar eu, scriu şi eu şi pentru tine. Din tot ce facem noi sau ce fac ei, o parte rămîne la noi, restul e dat pe bani, pe încredere şi de amorul artei la alţii. Mi se pare cu totul de neîngăduit ca măcar artiştii să nu poată lua contactul cu alţi artişti. Despre ceilalţi, neartiştii nu mai adaug nimic; e foarte limpede.

..................

Yo Yo Ma era pregătit în acea zi să dea autografe, să stea de vorbă cu presa şi să ia căni de porţelan de la artişti. Monstrul meschin al precauţiei, hrănit cu zeama contractelor bănoase, cu ochii şi urechile împunse iremediabil de simţul tîrgurilor ghimpate, insensibile deci la comorile apărate, stă mereu de-a curmezişul. Rămîn la părerea mea că artiştii, oricît de mari sînt ei, nu au voie să se ferească de cei care mănîncă din arta lor, pentru ca ei să fie săţioşi şi de nesăturat.

Yo-Yo Ma with the Silk Road Ensemble - Legend of Herlen,

Album Title: The Silk Road Journeys: When Strangers Meet, 2002, SONY Music.

.........................

â....................................................................................................................................

http://www.yo-yoma.com/

1. Bogdan Teodorescu, Yo Yo Ma Enjured by Fame, (Do They Play Yo-Yo), 2009, digital collage.

2. Bogdan Teodorescu, Yo Yo Ma Portrait, -detail, 2009, porcelain teacup, glazes for decoration and gold, various dimensions. © WAGNER and Bogdan Teodorescu.

This Year Summer Ends in October

2009-10-02T00:46:00.000-07:00

::::::::::::::::::::::::::
::::::::::::::::::
:::::::::::::::::::::::::
:::::::::::::
::::::::::::: :::
:::::::::::::::::::::
:::::::::::::::
:::::::::::
:::::::::::::::::
::::::::::::::::::::::
:::::::::::::::::::::
::::::::::::::
:::::::::::::::

Abia am încetat să ascult un comentariu radiofonic despre hazul blogurilor, ceea ce mi-a întărit afirmaţiile -asta şi sînt, nu le luaţi drept simplă glumă sau figură!, din fruntea propriului meu blog. Aceasta înseamnă că rînduiala textelor şi publicaţiilor mele online merge după un traseu plin de pericolul îndoielii, uşor de soluţionat cu o anulare totală a unei activităţi puţin derizorii. Postul de radio care m-a trimis din nou la aceste socoteli este Radio România Cultural, iar emisiunea de unde au venit aceste ecouri Cultura.net (realizată de Cătălin Sturza). Dacă undele ipotezei că pînă la urmă blogul este pierdere de vreme, au ajuns atît de repede şi adînc în urechile mele, e şi pentru faptul că vara trecută am acumulat foarte multe restanţe pentru tema lui http://www.sibiote.blogspot.com/. Aşa se întîmplă cu toate verile pe care de obicei le asociem foarte spontan cu libertatea şi vacanţa. Totul se topeşte în căldura verii: planurile, puterile, hărnicia, aşteptările, dar nu şi imaginaţia care, presată de toate lipsurile devine, măcar cîteodată explozivă şi surprinzătoare. Cu alte cuvinte, vara este mereu altfel decît te aştepţi să fie. Decît mă aştept eu e mereu altfel. Totuşi, n-am să vă servesc cu vreo mărturisire; e una dintre temerile mele legate de blogging (dac-o fi aşa cuvîntul acesta), să nu pun înaintea nimănui ceea ce pun alţii crezînd că peste noapte, experienţele mărunte ale vieţii sînt garanţia unei promovări sigure. Habar n-avem că toate vieţile pot fi în mod aproape egal tema unei literaturi bune, uneori mari. Afirmarea unei existenţe excepţionale ţine în cele mai multe cazuri de un mod excepţional de afirmare. Un pescar din Deltă, fără îndoială că poate să depăşească prin întîmplările vieţii sale, biografia unui spion sau a unei vedete, dar nu doar cu undiţa. Ori îl pescuieşte cineva pe el, ori pescuieşte el însuşi, odată cu peştele, pagini şi imagini bune.

. +. +.

Poate că am să vă las nelămuriţi înaintea celor trei imagini ce împodobesc rîndurile mele. Toate sînt într-un fel rodul acestei veri, urmările acelea care m-au dat puţin peste cap. Oricît de mult detest clişeul contemporan al cuvîntului proiect, fotografiile mele fac parte din testimonialul unor proiecte. A doua fotografie, cea mai dragă, unde apar Silvia Costin şi artista coreană Jimin Chun, un colaj electronic cu fragmente dintr-o lucrare recentă a Silviei, reprezintă partea poetică a articolului meu, dar şi al verii însăşi. Prima, partea asudată a eforturilor de confirmare, iar a treia, ceaţa veştilor proaste şi sfărîmării. Vara (mea) s-a încheiat astăzi în luna octombrie, după Festivalul G. Enescu, după începerea şcolii şi după vremea cîtorva articole la zi. Astea din urmă, pînă la iarnă. Aici e punct!
.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.

.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.

1. Bogdan Teodorescu, Don Quixote Crossover, -detail, 2007, mixed media on canvas, 50 x 60 cm. This reproduction was electronically retouched and partially modified.
2. Artists Silvia Costin and Jimin Chun in Tescani, inside a Bogdan Teodorescu collage, 2009. This work contains fragments of Silvia Costin's painting Untitled, 2009, acrylic on canvas, made in Tescani Camp, Bacău, Romania.
3. Bogdan Teodorescu's Tribute to MJ, 2009, digital photo by Daniel Marin, Garvăn, Romania. -performance still with Bogdan Teodorescu

Motanul mort

2009-09-25T00:06:00.000-07:00

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Motanul mort e un titlu cu totul neînsemnat. Să-l fi înmulţit cu -sfîrşitul verii. n-ar fi dat mai mult decît un apendice supraabundent pentru un articol în care am strecurat cîteva versuri, o fotografie cu telefonul a unui motan otrăvit, pomenit mai demult odată cu poveştile copacului de Paulownia şi vreo două alte mărunţişuri. Poezioarele astea scrise în tren cu creionul cenuşiu şi uscat, incomod pentru mine de judecat prea critic, le-am trecut aici de unde le-am scris ca să nu se şteargă de cîte ori răsfoiesc paginile pe care le-am scris şi nici cele cîteva amintiri care au făcut dintr-o vară infernală şi muzicală, încă un tablou cu faţa-n jos.

Nu e pisica mustăţilor mele,
mai rare ca părul de pe vîrf,
Capul pietros ca măseaua sfărîmată
de gîndurile negre pentru smalţul alb.

Deşertăciune a căutărilor poeţimii mereu tinere şi veşnice bătrîne,
a cailor cu copita roasă de gîndul meu
şi spinarea-ntoarsă pe drumul fără întoarcere a ceea ce a fost de la început viaţa ta. -viaţa mea,
dacă schimbi po-zi-ţi-a. (1)

.

.........................*
Cormoranul negru şi ud
Creionul cenuşiu şi uscat,
necapătul vălmăşagului de nori dinăuntrul unui cap ca o ţeastă de dovleac,
uscat de la soare
după ce-a fost decorticat
Adică golit pe dinăuntru şi lăsat cu coaja

-să usuce şi setea mea cea mai uscată
De cartea cea împovărată,
iar mintea mea, copertă
fără legătură a scrisului
Cu săpătură în şanţul foii
ce descriu altminterea, la veşnica persoana-ntîi. (2)

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Poate că o să puneţi şi dumneavoastră cuţitul de hîrtie jos, lăsînd nedeschis plicul încăpăţînărilor de-a vedea totul într-un fel şi de a scăpa printre degete floricelele unei complăceri întru firele încurcate şi încărcate ale nodurilor din care uneori dă poezie, alteori pălăvrăgeală, plictiseală şi vorbe-n vînt. E drept, vara s-a terminat şi a venit toamna ca să ne facă să ne amintim ce fel a fost şi în ce fel nu a fost vara, pe rînd plăcută şi plină de descoperiri şi apoi încărcată de dezastre, descumpăniri şi sarcini, de care te tot fereşti. Nici nu mai e nimic de zis. Ce-a rămas dintre poezioarele astea de jumate de pagină de carnet de schiţe, sînt rîndurile albe. Senzaţiile mele rămîn în contul meu, iar în contul dumneavoastră rămîne dorinţa de replică, pe care am suprimat-o dintr-o simplă grijă faţă de timpul meu şi de răbdarea dumneavoastră, căreia n-am răspuns aproape niciodată. Îmi voi aminti totuşi odată să trec în revistă remarcile pe care mi le-aţi adresat pe ici, pe colo, ca mărturie sau efect al vorbelor mele.

(1), (2) Bogdan Teodorescu, august 2009.

I Found a Girl

2009-09-08T23:54:00.000-07:00

_________________________________________________________________________________
Do you know that song I Found that Girl?

________________________________________________________________________________

Cu doar cîteva momente înainte de concertul din vara aceasta a corului Anghelopulos de la Teatrul Alexandrinski din oraşul Revizorului, tot umblînd pe holuri să-mi găsesc locul, cineva mi-a adus în mînă ceva. Nu era nasul, chit că eram la Petersburg, ci o fată mică numai cît degetul meu arătător sau mijlociu. Lipită pe un carton negru, vopsită pe grosime să nu se vadă albul, fata făcea parte probabil dintr-o miniaturală instalaţie, pentru că pe spate se poate vedea urma ca o fantă a unui suport vertical, pentru susţinerea mini-machetei. Cred că n-are rost să descriu nimic din înfăţişarea ei, întrucît nu mai e nimic de adăugat la cele ce vedeţi lesne cu ochiul liber. Fata se poate să fie autoarea eventualei instalaţii, ori să păstrăm proporţiile, asamblajului, sau vreo colegă de-a autoarei, aproape sigur studente la Academia de Artă Ilia Repin din oraşul lui Petru. Observaţi doar telefonul din buzunar, destul de mare cît să fie un iPhone cu muzică, imagini şi proiecte şi cine ştie mai ce. Dacă mă întrebaţi, da, mi se pare destul de frumoasă şi chiar cunoscută. Nu-mi plac atît de mult hainele ei, pentru că îmi aduc aminte de un clişeu al studentei harnice şi nu pentru că sînt sport sau, pentru unii, puţin demodate. Cel mai atrăgător lucru este fără îndoială originea sa; să ne gîndim că vorbeşte ruseşte, ingredient care dublează efectul cromatic al întîmplării.

-Pînă acum, la Sankt Petersburg am găsit un nas şi o fată!

1. Bogdan Teodorescu, St. Petersburg Girl, 2009, digital photo.
2. Dan Ştefan, I Have a Friend, She is a Girl, 2009, digital photo, St. Peterburg.

M.J. M.C.

2009-08-07T12:43:00.001-07:00

__________________________________________________________________________________

......................................................................................

Más interesante que la presunta patología sexual de Michael Jackson, más digna de estudio clínico resulta esa patología social que se deleita ensañadamente, con fruición caníbal, en la destrucción de un ídolo. ( Juan Manuel de Prada, El ángulo oscuro/ TIEMPO DE HOY 01/12/03)

Mai interesant decît presupusa patologie sexuală a lui Michael Jackson, mai demn de atenţia unui studiu clinic, este această patologie socială care se delectează nemilos, cu o poftă canibală din distrugerea unui idol. (trad. B.T.)

Cel mai îndrăzneţ (dar şi mai grotesc) hybris al epocii noastre avea să decadă apoi cu o viteză fantastică. La cincizeci de ani, Michael Jackson nu mai era nici cântăreţ, nici om, ci un idol în sensul primitiv al cuvântului, un idol înspăimântat de sine însuşi. Lumea spectacolului îl schimbase într-un freak de bâlci asemenea femeii-păianjen sau omului-elefant. (Mircea Cărtărescu despre Michael Jackson http://www.ezoterictheatre.wordpress.com/2009/07/23/mircea-cartarescu-despre-tizul-sau-michael-jackson/, www.inpolitics.ro/articole/43653/Halucinant-intelectualii-romani-incaierati-de-Michael-Jackson.html )

La prima vedere, între cele două texte pare că există, -nu-i aşa?, o legătură de sens şi de atitudine suficient de credibilă să fie luată de bună. Dacă citiţi însă şi restul textelor, veţi observa diferenţe pe cît de mari pe atît de revelatoare, mai ales în ceea ce priveşte specificul culturii noastre, mereu în cumpăna cultură minoră-cultură majoră. Juan Manuel de Prada este un scriitor spaniol cunoscut, multipremiat, autor, printre altele al romanului Furtuna (La tempestad, 1997), răsplătit în anul apariţiei sale cu Premiul Planeta. Prada întreţine o activitate editorială în mai multe publicaţii. De cealaltă parte, Mircea Cărtărescu este cel mai popular scriitor român, tradus în mai multe limbi, cu succes de casă şi de asemenea, răsplătit prin cîteva prestigioase premii. Cititorii românii îl cunosc atît prin cărţi cît şi prin articolele sale din ziare şi apariţiile televizate. Toate acestea înseamnă că avem de-a face cu doi scriitori cu notorietate şi imagine, în contact cu publicul lor, dar şi cu problemele actualităţii. Una dintre aceste probleme este Michael Jackson, a cărui moarte a recompensat definitiv umilinţa tuturor ridiculizărilor, răspîndite mereu cu mare viteză prin media. The Rolling Stone Magazines, una dintre cele mai respectate reviste de gen, îl ilustra pe Jackson în pagina virtuală consacrată, astfel: In the year since Michael Jackson made his first national television appearance with his brothers at age 11, he has evolved from a singing and dancing soul music prodigy to the self-proclaimed but widely acknowledged "King of Pop" to one of the most widely ridiculed of all public figures. (http://www.rollingstone.com/artists/michaeljackson/biography) (Din anul în care Michael Jackson a avut prima sa apariţie naţională televizată, s-a transformat dintr-un dansator şi cîntăreţ soul prodigios în auto-proclamatul, dar recunoscutul Rege al muzicii pop, într-una dintre cele mai ridiculizate figuri mediatice.) Recuperarea definitivă a geniului lui Michael, cu toate confirmările pe care le pot oferi sursele specializate, pare însă imposibilă în spaţiul cultural românesc, unde muzica, dansul şi orice alt merit artistic, îi sînt puse la mare îndoială.

Dacă Eminescu, Eliade, Grigorescu şi chiar Brâncuşi, reprezentanţii locali ai culturii universale, au fost puşi la îndoială, n-ar trebui să ne mire foarte mult şi nici să ne neliniştească prea tare, felul cam copilăresc în care intelectualii noştri au respins ceea ce au împins alţii ca adevărat. Cred că nicicum nu e cazul să ne amintim cum s-a purtat juriul responsabil cu distribuirea fondurilor C.N.C. către filmele acum celebre în toată lumea, premiate în mai multe rînduri, chiar dacă nu unanim apreciate. Nu e cazul poate, nici să ne amintim de felul în care aceeaşi intelectuali, pasionaţi pînă la urmă să-şi dea ultima suflare împreună cu Michael Jackson, în mărunte articole, privesc neputincioşi distrugerile patrimoniului naţional, fie material ori ba, cum se sfiesc să intervină în educaţie şi cum aleargă neobosit cu caleştile televiziunilor, ziarelor şi reclamelor pentru a-şi clădi o imagine publică, benefică în cele din urmă.

Statistic, din rîndurile intelighenţiei, fac parte şi artiştii. N-am să mă mir iarăşi cum artiştii, preocupaţi mai mult de fenomenul social, nu au găsit în tema MJ vreun sîmbure de inspiraţie, critic sau obiectiv, negru sau alb. M-aş mira de data aceasta cum de Mircea Cărtărescu, un artist pentru care poetul nu e cel ce scrie poezii, ci acela care trăieşte numele poetului, n-a găsit cuvinte mai bune pentru Michael. Cuvintele bune, în acest caz sînt mai puţin cuvinte de consolare şi compasiune, şi mai mult cuvintele unui poet, mereu mai bune ca altele. Articolul lui Mircea -permiteţi-mi formula, nu ne spune nimic prin felul în care duhul poetului bîntuie terenurile goale şi sterpe ale unui lucru asemănător cu pamfletul. E plat şi fără emoţie şi îi lipseşte chiar şi mila de care se plînge. Arată puţintel ca unul dintre articolele sau eseurile lui Jean Baudrillard dedicate lui Jackson (La transparence du mal, Galilée, 1990 /Transparenţa răului), unde cel ce este Peter Pan in his heart face tema unui studiu cultural şi social, pe fundalul presupusei nebunii a lui Michael. Dar Baudrillard nu este poet şi în consecinţă, e depăşit de problematicile creative, cam ca orice critic, afară de un Roland Barthes, de pildă. Cîte piese din uriaşa discografie MJ credeţi că a ascultat Baudrillard sau Cărtărescu? Probabil foarte puţine sau poate deloc (?) orbiţi negreşit de păianjenul publicităţii cu pînza căruia Michael se înfăşura în lumea sa izolată. Ceea ce face arta, desface critica. E greu de înţeles pentru cei ce-şi doresc limpezimea, maniera arbitrară în care îşi construiesc intelectualii playlist-ul sistemului lor; oricît de dificil ar fi astăzi să glisezi printre toate teoriile tulburătoare, să te adăposteşti la umbra vreunei ideologii sau religii, maniera aceasta a unei versatilităţi incoerente, mi se pare bolnăvicioasă. Contrarietăţile societăţii (culturale) româneşti nu-mi convin deloc. Îngîmfare contra umilinţă, violenţă versus generozitate, talent împotriva pastişei, nepăsare şi intruziune, ipocrizie şi credinţă, cultură şi praf...

Mircea Cărtărescu e ca un peşte alunecos, crescut într-un acvariu tulbure dintr-o fostă pescărie de pe strada Ştefan cel Mare. Mucusul cu care se acoperă, uneori miroase urît. Miroase urît cînd vorbeşte despre Michael Jackson ca un om de pe stradă. Cînd pretinde o acuitate părelnică, cînd o face pe sociologul, pe psihologul şi pe omul de revistă pe care îl urăşte şi compătimeşte de parcă ar fi vorba de altcineva, decît de el însuşi. Eu l-aş fi schimbat pe Pygmalion cu Narcis. Michael nu e grotesc decît în sensul decoraţiilor baroce, rococo şi renascentiste care se cheamă grotesque şi e mai curînd fabulos, suprarealist, fantastic. Michael nu a vrut luna de pe cer precum Caligula lui Albert Camus, dar a declarat într-un interviu că va pleca pe Lună. Neliniştile existenţiale sînt comune oricărui artist, dar şi sfinţilor. De cele mai multe ori elevii şi adolescenţii au nelinişti existenţiale. Cei care sînt liniştiţi sînt morţi. Ce-l interesează pe Mircea sexul lui Michael? Bîlciul nu e tocmai spectacol, dar poate fi luat şi-aşa. Michael Jackson n-a fost niciodată altceva decît Michael Jackson, sau Peter Pan dacă vreţi. Lumea noastră e din carton şi steluţe, dar Michael era din carne şi oase (MJ: -Sînt la fel ca toţi oamenii, dacă mă tai îmi curge sînge). După Michael rămîn cîteva videoclipuri de neuitat, după Mircea cîteva cărţi de neuitat, după primul o mască grotesque tristă, deci gînditoare, după celălalt o mască plină de îndoială, niciodată suficient de veselă şi în aceeaşi măsură grotescă.

Lui Cărtărescu îi place publicitatea. Are o aparenţă tinerească şi la vîrsta de 53 de ani, poartă plete ca femeile (aşa spunea Dalí cînd caracteriza artiştii), apare în postere uriaşe în librăriile Humanitas şi nu se sfieşte să dea ochii cu publicul, într-o atingere călduroasă. Este controversat datorită succesului său comercial. Peste toate astea confundă cîntecul HIStory cu Back or White, unde într-adevăr Michael Jackson cîntă în flacăra butaforică a Statuii Libertăţii. La fel ca Mihail Neamţu e tare stîngaci cu muzica, pentru că uită sau nu ştie cum era Beethoven sau Mozart, pentru că face comparaţii între mere şi pere, între literatură şi realitate.

Mihail Neamţu e mai puţin decît Cărtărescu, pentru că încearcă să facă tabula rasa cu o cruce strîmbă. Crede în ideile crispate ale scolasticii regionale, unde nu încape mai nimic. Îi scapă înţelesul culturii pop, care nu poate fi niciodată cultura populară, a Sînzienelor sau Moşilor de vară şi de iarnă. Vorbeşte ca un înflăcărat în numele unui Dumnezeu nemilos, uitînd prea repede de adevăratul Dumnezeu, protectorul demnităţii noastre, Cel ne inspiră cu bunătate şi candoare. Crede iarăşi că geniile citesc multe cărţi în multe limbi, creîndu-şi iluzia poate că nu mai e mult pînă să ajungă un geniu el însuşi. Dalí însă nu pomeneşte nimic în lecţia sa de-a geniul de cărţi, ci spune doar că e nevoie să te porţi ca un geniu. Dar ce un geniu? De ce nu ne dă linişte acest cuvînt, într-o discuţie despre societate şi morală, unde morala artei este exclusă. Cîte cărţi să fi citit Mozart sau Picasso!? Eu zic că geniile nu doar citesc, dar şi nasc cărţi, muzică, dans şi pictură. Imaginaţi-vă un geniu: dimineaţa scrie muzică pînă la ora 13.00, apoi pictează, scrie o sută de pagini, citeşte două sute, învaţă sanscrită şi ebraică, ia lecţii de dans şi scrimă, iar de la 22.00 pînă tîrziu se uită la teatru sau la operă. În tot acest timp, geniul are o viaţă normală, cuminte şi aşezată. Are o familie cu care se uită la televizor, are copii pe care ăi duce la grădiniţă, face dragoste din cînd în cînd, după cea mai cuviincioasă formulă, merge la teatru cu soţia şi duminica la Sfînta Liturghie. Dar cîte cîntece să fi scris totuşi, Neamţu Mihail?

Din ceea ce se vede, niciunul! Altfel ar fi înţeles mai bine care este treaba cu arta şi popularitatea, şi-ar fi dat seama că pe Dumnezeu îl poţi cunoaşte în mai multe feluri (mai ales dacă ai dragoste pentru alţii şi te ierţi mai greu pe tine, nu altminteri!), că lumea e plină de solzi coloraţi uneori nepotriviţi între ei. La ce bun să te îngropi în cărţi dacă nu poţi nici măcar să înţelegi că deasupra cărţilor stă omul? Nu învăţăm asta la biserică?

....................................................................................................................................................................
Michael Jackson nu este în esenţă nici eşecul umanităţii, nici impasul culturii -vestice, estice sau de care-o fi, ci triumful imaginaţiei şi al curajului, inspirat de geniu adevărat ca geniul din lampa lui Aladin, care îndeplinea dorinţele imposibile. Moartea lui Michael Jackson este pentru mine, moartea culturii româneşti contemporane, din care nu mai ai ce să seveşti altceva decît ironie, meschinătate, autosuficienţă, autoreferenţialitate supraabundentă, şi pînă la urmă o adevărată criză de imaginaţie. Andrei Pleşu, Traian Ungureanu, Mihail Neamţu, Sever Voinescu, Mircea Cărtărescu, cînd mai simţiţi că justiţia, adevărul ori raţiunea nu vă dă pace pînă nu vă supuneţi, scrieţi sau ciţiţi o poezie, mergeţi cu picioarele goale, descheiaţi-vă nodul de cravată, desenaţi un căţeluş, faceţi un sandviş, deschideţi fereastra, spuneţi o rugăciune sau uitaţi-vă în oglindă! Negreşit Adevărul va fi mai adevărat. [...]Masquerade the heart /Is the height of haunting souls /Just not what you seek of me /Can the heart reveal the proof /Like a mirror reveals the truth /See the evil one is you[...]*

....................................................................................................................................................................

Michael Jackson -Is it Scary/ Blood On The Dance Floor album 2007, written and composed by Michael Jackson, James Harris III, and Teddy Riley

Altă dată am să vă spun de ce nu mai cumpăr cărţile lui Mircea Cărtărescu, cel care crede că muzica lui Jackson nu are deloc a face cu viaţa sa. Am să vă spun cam cîtă încredere puteţi irosi pe geniile locale (sic!). Tot data viitoare am să vă povestesc cum m-am despărţit de Radu Afrim. Acum, permiteţi-mi să îmi exprim admiraţia făţişă pentru Marius Chivu, care bărbăteşte înţelege că adevărul alunecă prin(tre) cărţi şi că ai nevoie uneori şi de dans pentru a putea scăpa (To escape this world I got to enjoy this simple dance, Michael Jackson, Blood on the Dance Floor, EPIC Records, 1997 ) păienjenişului definiţiilor sale.

/////

[...]I'm gonna be /Exactly what you wanna see /It's you who's haunting me /Your warning me /To be the stranger /In your life

Am I amusing you /Or just confusing you /Am I the beast /You visualised /And if you wanna to see /Eccentrialities /I'll be grotesque /Before your eyes

Let them all materialise![...]

[...]You know the stranger is you
Is it scary for you baby[...]

[...]I'm gonna be /Exactly what you gonna see /So did you come to me /To see your fantasies /Performed before you're very eyes

A haunting ghostly treat /The foolish trickery /And spirits dancing /In the light

But if you came to see /The truth the purity /It's here inside /A lonely heart

So let the performance start![...]**

///////////

1., 2., Bogdan Teodorescu, Collages from Stars. Desperatly Looking for Freedom series, 20x30 cm each, 2000. The first features a Giorgio de Chirico background while the second provides a view of the building of the Louvre Pyramid of architect I. M. Pei.

3., 4., 5., Bogdan Teodorescu, Michael Jackson Inspiration: Mircea Cărtărescu Turning into Traffic Light, digital collage using internet photographs, 2009

*, **Michael Jackson -Is it Scary/ Blood On The Dance Floor album 2007, written and composed by Michael Jackson, James Harris III, and Teddy Riley

Songs: 1., The Doors, People Are Strange /Strange Days, 1967; 2., Michael Jackson, Is It Scary /Blood On The Dance Floor, 1997

Marius Chivu despre MJ: www.dilemaveche.ro/index.php?nr=283&cmd=articol&id=11065#comm

Mihail Neamţu vs. MJ: http://grupareaaproape.wordpress.com/2009/06/30/declin-occidental-si-moartea-unui-idol/
Intelectualii români în faţă cu lumea, despre MJ: www.inpolitics.ro/articole/43653/Halucinant-intelectualii-romani-incaierati-de-Michael-Jackson.html

__________________________________________________________________________________

FRAGMENTATION

2009-09-07T11:56:00.000-07:00

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Please follow the link bellow and read carefully the first line: http://www.lboro.ac.uk/departments/ac/tracey/frag/teodorescu.html You will certainly discover the effect of FRAGMENTATION theme: For the past three years I have been documenting post-Katrina New Orleans through drawings. This confusing statement belongs to Jeffrey Marshall. That's funny indeed to see this kind of situation with me always performing the role of another, sometimes because of my name, sometimes because of my face or just so.

____________________________________________________________________________________________

Am lăsat pentru moment aşa cum vedeţi, textul ataşat contribuţiei mele la tema fragmentării propusă de TRACEY, compartimentul de cercetări în domeniul desenului contemporan al Universităţii din Loughborough. Mă distrează să văd încă o dată simpaticul joc al confuziilor care atîrnă mereu de urma mea. Este evident că această declaraţie privitoare la documentarea efectelor uraganului Katrina aparţinînd lui Jeffrey Marshall, face nodul unor dedesubturi conceptuale cu totul seducătoare, foarte convenabile. Voi trimite dar, curînd o notă către colectivul redacţional ca să spulbere orice praf de îndoială, rămînînd totuşi cu un cîştig la care nu m-aş fi gîndit dinainte. Cu puţină stăruinţă voi strînge toate întîmplările de felul acesta într-un volumaş de buzunar, pe care-l voi ţine la-ndemînă pentru atunci cînd cineva se va găsi să mă întrebe cine eşti dumneata şi cu ce te ocupi?

http://www.lboro.ac.uk/departments/ac/tracey/frag/teodorescu.html

Re: August 29: the Forerunner is always on top!

2009-09-06T06:56:00.000-07:00

...................................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................................
-So, who's first?

-St. John, the Forerunner was always the first. That's why they call him like that.

The other two competitors are still there: mother, MJ, both red arrow pointed. Silvia is on a separate list, but on the same image and scale.

1. Assembly: Bogdan Teodorescu collage from Stars. Desperatly looking for stardom, 2000 and Giovanni Bellini, Head of St. John the Baptist, c. 1464-68, tempera on panel, diameter 28 cm. Museo Civico, Pesaro, Italy.

Who's first on August 29?

2009-08-27T23:27:00.000-07:00

....................................................................................................................................................................

Kate Bush -Aerial Tal

Who would you choose first to put on list of August 29? Saint John the Baptist, your mother or Michael Jackson?

>>>still to come: MICHAEL JACKSON ART BLOG!

....................................................................................................................................................................

1. Bogdan Teodorescu and Angela Hanc, Michael Jackson begging for St. John's forgivness, 2003, tempera and egg on wood panel, ca. 30 x 35 cm, detail. Digital intervention on reproduction, 2009

MUSIC: Aerial Tal/ AERIAL album, 2005/ Kate Bush. http://www.katebush.com/

Paulownia tomentosa, the Empress Tree

2009-08-22T00:33:00.000-07:00

__________________________________________________________________________________

к-й-з-щ-р-д-б-и-ь-р-в-н-е-ы-ф-м-ф-а-к-е-л-б-д-з-щ-ж-б-и-т-в-а-к-ы-у-ф-и-п-ь-р-г-е-д-щ-к-б-ь-м-и-а--к-е-ш-е-б-п-т-м

....................................................................................................................................................................

Pe strada Luca Stroici din Bucureşti şi pe alte două, trei străduţe alăturate, se află cîţiva arbori de Paulownia tomentosa, pe care îi poceam din neştiinţă cu Pawlonia tormentosa, imaginîndu-mi că tormentosa, probabil inexistent, ţine de parfumul năucitor al florilor sale. Vreo doi arbori ca aceştia, s-au rupt în curtea bisericii Popa Chiţu de la furtună, ca la Răstignire. Am observat abia după ce mi-a fost spus, într-o dimineaţă acum mai multe săptămîni.

Mă întorceam de la balul absolvenţilor de la Sf. Sava, unde jucasem un rol puţin mai greu -eram dirigintele!-, totuşi fără să fi jucat la vreuna dintre piesele, ce rulau una după alta. Balul a luat sfîrşit puţin după ora trei sau patru, prilej tocmai bun pentru a traversa oraşul pe care acum îl cunosc la toate orele, în linişte. Traseul îmi era cunoscut: Calea Victoriei, Bdul. Bălcescu, str. Maria Rosetti... Peste tot am mers pe trotuar, dar pe Maria Rosetti am luat-o pe şleau, mai mult să evit cîinii decît să-mi fac pofta de a fi în sfîrşit liber pe una dintre străzile stăbătute mereu în viteză, cu un trafic, aşadar activ. Dacă multă vreme n-am întîlnit coadă de cîine, aproape de statuia lui Caragiale, suspectă de-a fi fost un Lenin străvestit, am dat ochii cu un cîine aproape dalmaţian, mai zvelt şi parcă mai vioi. M-am ferit puţin de el, chit că se arăta prietenos, ca să nu adune după mine toţi ceilalţi cîîini, ipotetic reali şi negreşit imprevizibili. Dar cîinele era şi legat şi ascultător. Nici n-a durat mult şi din magazinul în faţa căruia aştepta cuminte aproape-dalmaţianul, a ieşit stăpînul său cu cîteva cumpărături, gata să suie pe bicicletă. L-am recunoscut imediat, dar el m-a recunoscut mai tîrziu, poate pentru că m-a văzut mai tîrziu. Mi-aş fi dorit să îl pot evita, deoarece îl văzusem o singură dată, timp în care n-am schimbat nici prea multe vorbe nici prea multe priviri. Ce poţi să vorbeşti cu cineva pe care l-ai întîlnit o singură dată, la o oră ca aceea, într-o linişte unde nu se auzea nimic, afară de cîte o privighetoare, ici, colo!?

Imaginea era minunată. Cîinele alerga înaintea bicicletei care îi ţinea pasul binişor. Stăpînul său îl alerga; cu vorbe. Nu-mi aduc bine aminte, dacă în spate căra o pîine franţuzească, o baghetă, dar eu avem pe culmea rucsacului meu un buchet de flori, parcă gladiole, ca un mănunchi de spade înroşite. Buchetul era împachetat în celofan şi staniol argintiu, ceea ce făcea un zgomot ritmat la fiecare pas. R. m-a salutat ori a intrat în vorbă cu mine de la înălţimea bicicletei, încetinită să poată vorbi cu mine. Surprins, dar fără să se vadă, i-am ţinut isonul pînă la poarta casei, unde am fost poftit, surprinzător cu multă căldură. Visam de mult să intru în casa aceea de pe Luca Stroici. Aveam acasă nişte fotografii cu ea şi geamăna ei de dinainte de a se despărţi, una într-o galerie de artă, cealaltă într-o casă închiriată. Aproape că eram aşteptat; I., iubita lui R., a fost colega mea la atelier o vreme. Casa era în picioare pe la ora patru dimineaţa. Nu eram singurul musafir. Celălalt însă atunci îşi lua la revedere. Intrarea mea regizată a fost comică şi, în lumina dimineţii, foarte proaspătă. N-am luat deloc în seamă ridicolul ei, mai curînd o glumă reuşită: Soooseşte, ...Dieego Veee -láz -quez!!! Fie că te uitai la mustaţa mea, fie la părul vîlvoi, pe întunericul din hol, ameţit de vocea puternică a înaltului R., ţi-ar fi plăcut să crezi că dai faţă în faţă cu Meninele cînd o vezi pe I. Pardoseala era, cred caroiată, ca în foaierul de la Sf. Sava, dar cu dale mai mici, iar acest efect sporea autenticul glumei noastre caraghioase. Ce-ar fi fost totuşi să apară însuşi Diego?

După ce m-am introdus eu însumi, am stat de vorbă, am terminat cîteva căpşuni cu smîntînă puţin subţiată de la apa cu care au fost spălate şi am început să răsfoiesc un album de pe masă, punîndu-mă într-o postură puţin antipatică şi stîngace. Am discutat repede toate subiectele, majoritatea despre artă. Mi-au fost aduse laude precum ai o linie a ta (referitor la linia folosită de mine la desen, apreciată ca frumosă), dar şi remarca, puţin ca un reproş, că nu pot face o pictură, chiar dacă ştiu să pictez, remarcă un pic justă, un pic caraghioasă şi astfel, comică. M-am simţit bine urmărit în felul acesta. Am trecut apoi la cafea şi la turul casei. Am văzut cioroiul de pe capătul hornului de peste gard, motanul care îl goneşte mereu cînd revine tot acolo şi unul sau doi Paulownia tomentosa, căruia i-am pocit din nou numele, dîndu-i impresia lui R. că sînt un pasionat botanist, de nădejde. Am vorbit un pic despre S. complimentată ca de fiecare dată pentru frumuseţea ei, aspect cu totul avantajos şi pentru mine. Am făcut skandenberg cu R. de mai multe ori mai puternic ca mine. După ce l-am ascultat la chitară improvizînd ceva să treacă timpul şi acompaniindu-l ca un palmero, cu puţinele figuri cunoscute, am început să vorbim despre copacul protejat de lege în ţara noastră. Mi-am aminit de toţi tomentosa pe care îi ştiu la Galaţi şi la mînăstirea Hurezi. Unii au flori albe, alţii, violet. Parfumul lor este foarte puternic, iar coroana uriaşă, asemenea frunzelor catifelate, puţin lipicioase. Acest copac are origini orientale şi parcă n-ar fi greu de ghicit dacă ţii seama de aspectul lui decorativ şi de felul în care creşte. La tinereţe frunzele sînt mai mari, mai puţine şi apar după ce înfloreşte. Mai tîrziu frunzele devin mai mici sau par mai mici din pricină că arborele creşte foarte mult. Numele său popular e copacul împărătesei, iarăşi un indiciu oriental. La vremea aceea, paulownia nu mai avea flori, cu atît mai puţin, parfum. R., care s-a pus cu mine la skandenberg, prefăcut poate că nu vede că mîinile mele erau mai subţiri, acoperite de mînecile roşii ale unei bluze orientale, ca o tunică de in, potrivite cu întreaga istorie, m-a întrebat cum se cheamă copacul. Fascinat de faptul că eram singurul care ştia, fie şi pocit, numele său, mi-a arătat studiile sale colorate, pe pînze mici şi pătrate. Ce irosire!

Am fost rugat mai apoi să trec în culoare numele tomentosei pe o pînză, lucru mereu incomod pentru mine, conştient de orice risipă cînd vine vorba de desenat sau pictat. În timp ce R. entuziast îmi povestea tot felul de lucruri, unele peste altele, iubita lui, I., picta ori desena cîte ceva pe un bloc A3. Încercam să trag cu ochiul fără să mă arăt prea curios sau interesat. Am refuzat desigur, invitaţia ei de a picta şi eu ceva, cu atît mai mult cu cît trebuia să fie portretul lui R., mai potrivit pentru o pictură pe pînză.

Am intrat în ultima rundă cu vizitarea casei. Un pic smucit de mînă am mers aşa prin casă, incomodat de diferenţa de înălţime, cu ajutorul căreia din Diego Velázquez mă transformasem în Pinocchio, la fel de stîngaci ca păpuşa de lemn. Casa e minunată, cu cîteva camere goale şi înalte. Într-una dintre ele sînt stucaturi şi picturi. Trei paşi mai încolo am găsit ieşirea, pe unde am şters-o însoţit de R. Dimineaţa era adevărată. Gîndul meu era să ajung mai repede acasă, fiind aşteptat în linişte. M-am despărţit de R. în faţa casei de pe M. Rosetti, distrusă cu cîteva seri înainte, aşa cum am mai scris şi înainte într-un articol de pe-aici.

Am continuat pe strada Mariei pînă pe Popa Petre unde la o fereastră, un cîine îşi încerca vocea pe marginea pervazului. Peste drum, zăcea mort un frumos motan de rasă, otrăvit, cu spume la nas şi la gură, în forma unei inimioare mici şi roz. Motanul era prea departe ca să-l fi plîns cîinele de pe pervaz, de unde îşi chema ecoul. Mai încolo, un cîine viu, dar care părea mort, stătea întins pe-o parte, nu departe de biserica Sfîntului Silvestru, sub îngrijirea unui paznic şi a altui cîine, care-i rodea pielea de purici. Paznicul şi stăpînul lui, îi trăgea părul căzut cu o mătură de plastic, cu aspect de greblă în timp ce cîinele celălalt treiera cu dinţii fiecare petic de blană. Cu atîta tot s-a încheiat întreaga istorie, rămînînd ca eu să mă gîndesc cu plăcere la St. Petersburg, pe care aveam să-l vizitez curînd şi la casa de pe Logofăt Luca Stroici, cu toţi cei dinăuntru.

1. Seed of Paulownia Tomentosa, http://www.nsl.fs.fed.us

2. Bogdan Teodorescu, Paulownia St. Peters, 2009, digital edit collage

3. Bogdan Teodorescu, Paulownia Tomentosa Window, 2009, digital edit collage

The Transfiguration

2009-08-06T13:55:00.000-07:00

+ + + * * * + * + + + + + ++ + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + * + + * * * + + + + + . +. + + + ** . +

....................................................................................................................................................................

Astăzi a fost Schimbarea la Faţă a Domnului sau Pobrejenia, sărbătoare al cărei nume se traduce în engleză şi franceză cu Transigurarea (eng. The Transfiguration, fr. La Tranfiguration). Numele românesc, mai poetic şi mai popular, este fără îndoială şi mai aproape de semnificaţia sărbătorii. Această semnificaţie abuzată de un fel de artă din România, dimpreună cu o literatură (critică) de pe marginea ei, ne-a depărtat de ceea ce are mai tare acest eveniment. Auzim deseori vorbindu-se de lumina taborică de parcă s-ar vorbi de lumina deosebită a unei scene, de un răsărit la mare sau chiar de lumina de la bucătărie după ploaie. De fapt, lumina taborică are nu doar o profundă semnificaţie teologică, dar şi una artistică, pentru că trimite la relaţia dintre evidenţă şi aparenţă şi conţinut. În filmele horror întotdeauna se foloseşte întunericul pentru producerea senzaţiei de teroare, la fel ca în filmele unde se doreşte să se obţină iluzia misterului. Cîteodată însă, lumina e înlocuită cu întunericul, dublînd misterul şi iluzia pentru că orice ascunde e deopotrivă şi evident. Foarte rar, lumina poate fi un mijloc al groazei, dacă ţinem seama de vreo sursă periculoasă sau de găselniţe regizorale mai aparte. Dar lumina Taborului nu e un simplu efect. Puterea sa o constituie orbirea. Dincolo de acest prag al realităţii făţişe, se ghiceşte o taină mai greu de pătruns decît misterele întunecate, uşor de înlăturat cu lumina; lumina totuşi nu se poate pătrunde invocînd întunericul.

Schimbarea la Faţă este cea mai estetică sărbătoare, pentru că ne arată frumuseţea de neînţeles a Lui Dumnezeu. Dar frumuseţea nu mai este de mult o temă obligatorie în arta contemporană, unde icoana lui Iisus şi a celor trei ucenici ar fi fost oprită la urcarea muntelui ori ne-ar fi arătat cum s-ar fi pus Petru să întrebe de colibe. Căci nu ştia ce să spună, fiindcă erau înspămîntaţi (Marcu 9, 6).
....................................................................................................................................................................

1., 3. The Transfiguration of Christ, miniature, St. Catherine Monastery, 12th century.

2., 4. Nikita behind masks, Nikita Blinov photographed by Bogdan Teodorescu. Two edited photographs under the same layer of reproduction of porcelain piece, painted by Bogdan Teodorescu at WAGNER studio.

SAMPLING SPACES -International Painting Camp /Tescani 2009

2009-07-30T13:16:00.000-07:00

....................................................................................................................................................................

Începînd cu 1 august 2009 şi pînă pe 21, la Tescani, judeţul Bacău, se va desfăşura a treia ediţie a Taberei internaţionale de pictură organizate de Muzeul Naţional George Enescu. Tema de anul acesta este Spaţii citate /Sampling Spaces şi a fost propusă de curatoarea şi coordonatoarea proiectului, Silvia Costin, care reprezintă muzeul organizator. Cei doisprezece participanţi, aparţinînd mai multor culturi şi unor spaţii georgrafice diferite, dar deopotrivă trădînd formaţii profesionale neomogene, sînt chemaţi la umbra aceloraşi provocări, într-un loc istoric, puţintel izolaţi şi mai cu seamă, departe de arşiţa sau răcoarea -cum o simţi-o fiecare, crizei financiare, acum una dintre sursele cele mai generoase de inspiraţie (ori transpiraţie, dar pentru mine, negreşit, de iritare!). Aşteptăm gongul de deschidere şi apoi pe celălalt, prin care se va sfîrşi totul! Una dintre consecinţele taberei va fi expoziţia din 2010, undeva în Bucureştiul anapoda al evenimentelor artistice.

Detalii pe www.transferproject2008.blogspot.com/

-afişul a fost realizat de Irina Bogdan.

....................................................................................................................................................................

St. Arch. Michael in St. Petersburg

2009-07-30T00:45:00.000-07:00

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

1. Saint Archangel Michael replica by Bogdan Teodorescu, after a reproduction of a 13th-century Byzantine icon from Saint Catherine's Monastery, Mount Sinai. Tempera and egg on panel, 2009, Ilia Repin Academy, St. Petersburg. Photo by Zane Torgane.

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *