ART &Monsters

duminică, 4 august 2019

L U N A 2019 @Switch lab






L U N A from Bogdan Teodorescu on Vimeo.


RO : Apariția multiplanului a permis acel efect realist care oferă un raport corect între planuri, de exemplu apropierea și depășirea elementelor din primele planuri fără modificarea soarelui sau a lunii „lipite” de fundal. Fascinant nu doar sub forma unui truc animat, dar mai ales în realitate, luna (mai mult decît soarele) pune la îndoială perspectiva din cauza iluziei de „a nu ajunge niciodată acolo”.

performer: Sergiu Diță
muzică: Hermes Luaces

idee și instalație: Sibi-Bogdan Teodorescu

EN : The emergence of the multi-plane camera has allowed for that realistic effect, subject to a fair relationship between planes, such as zooming in and out elements in the first plane without altering the sun or moon "pasted" to the background. Fascinating not only as an animated trick, but notably in reality, the moon (more than the sun eventually) distrust on the prospect of the illusion of "never going there".

performer: Sergiu Diță
music: Hermes Luaces

concept & installation: Sibi-Bogdan Teodorescu



duminică, 20 ianuarie 2019

LOST HORSE/ Un cal pierdut 2018 @Centrul Artelor Vizuale Multimedia











LOST HORSE/ Un cal pierdut
Lucrurile ușor de înțeles ne satisfac prin familiaritate. Te simți confortabil atunci cînd recunoști ceva, spre exemplu unele persoane sau o anumită parte din orașul în care locuiești. În același timp te atrag lucrurile necunoscute, deoarece pun întrebări și te intrigă. Să le înțelegi prea repede e dezamăgitor. 
Aceștia sunt cei doi versanți pe care rătăcește în mod alternativ curiozitatea noastră. Același ritm îl păstrăm și atunci cînd călătorim, situație în care în general încercăm să controlăm echilibrul între risc și siguranță.

În mod surprinzător, în artă unde aceasta dinamică nu diferă cu mult, căutăm foarte des partea sigură, cu temerea de a nu bîntui în locuri de neumblat. Dilemele și mai ales șocurile, reprezintă un energizant care ne scoate din pericolul neutralității, însă după ceva timp ne întoarcem la dorința de a întrezări sau chiar a obține un „sens”, de cele mai multe ori în conformitate cu o logică generală, adică cu o corespondență între elemente sau cauze și efecte. Adică după ce ne-am bucurat de uimire și ne-am distrat cu stupefacția, ne întoarcem la legături coerente, care ne arată că nu suntem pierduți. Apoi reluăm periplul. Este aceasta în mare parte ca o traducere sau chiar ca inventarea unui alfabet: generalizare-simplificare-generalizare.


joi, 29 decembrie 2016

R. I. P.



Whitney Houston, 2003

Atunci cînd moare un artist, în special dacă e foarte cunoscut și plin de succes, pe lîngă o mare de regrete apar și reacțiile adverse ale celor care consideră că alții și nu acesta are nevoie de recunoaștere. Există medicii care salvează vieți, profesorii care se sacrifică, voluntarii și tot felul de eroi discreți care nu primesc aceeași recunoștință, cu toate că ar merita-o din plin. Gîndiți-vă la Najeeb Michaeel de pildă, un preot care a salvat din calea ISIS o sumă considerabilă de manuscrise conservate înainte în Mosul, desigur cu riscul de a-și fi pierdut viața. Părintele e în viață, dar alții au murit, fără să fi primit măcar post mortem onorurile unei figuri publice. Pe de o parte celebritatea înlesnește accesul către un personaj sau altul, dar pe de altă parte ceilalți, care nu sînt actori, cîntăreți și nici atît misionari ori scriitori, indiferent de tăria meritelor lor nu au cum să înduioșeze în număr așa mare oamenii care își exprimă regretul pe rețelele de socializare. Pare nedrept, însă mai degrabă un cîntăreț, mai mult decît oricine altcineva, întruchipează idealurile în parte ale celor mai diferiți dintre oameni: succesul, transgresiunea, tinerețea, emoția și influența, pe scurt, invincibilitatea. Își imaginează oare cineva că și pe George Michael l-a durut capul sau măseaua în același fel în care ne doare și pe noi? Pare aproape în mod absolut greu de crezut. Din exact același motiv apare o ură pe fundalul unei frustrări, împotriva decalajelor nedrepte între șansele unora și altora. Este suferința omului frumos, care pare din oficiu și un om fericit.



De ce totuși nu sînt doctorii, printre cei mai indispensabili și demni de admirație, cei mai omagiați, și ies în față oameni cu slăbiciuni, viciați, aroganți sau lipsiți de scrupule și chiar cîteodată mai puțin talentați decît un oarecare număr de alți artiști? În primul rînd medicii și oamenii de știință nu se ocupă în aceeași măsură de imaginea lor publică precum starurile, care au deseori în spate un întreg aparat sofisticat de publicitate. Apoi, așa cum am sugerat deja, actorii și cîntăreții, artiștii în general (și în mod particular cei care alcătuiesc lumea showbiz), inspiră și cultivă idealuri, hrănesc iluzii și orgolii proprii, adică într-un fel sumar, dau sens vieților pe care le salvează doctorii. Nu este vorba propriu-zis de o inegalitate, ci de un sistem diferit de referințe, destul de corect de altfel.