Fernando Pessoa -YESSS!

.........................................................................................................&

[...]

.....Într-o vreme mă iritau anumite lucruri care astăzi mă fac să surîd. Iar unul dintre ele, despre care îmi amintesc aproape zilnic, e insistenţa cu care oamenii banali, dar activi în viaţă surîd cînd vine vorba de artişti sau de poeţi. Nici măcar nu o fac, cum ar crede gînditorii de la gazete, afişînd un aer superior. De multe ori surîd cu bonomie. Însă au întotdeauna aerul de a mîngîia pe cap un copil, o creatură care nu ştie cît de concretă şi de precisă e viaţa.

.....Odinioară aşa ceva mă irita fiindcă presupuneam, ca toţi naivii, iar eu eram un naiv, că surîsul ca reacţie la grija de a visa sau de a te putea exprima trăda un sentiment intim de superioritate din partea lor. De fapt, e vorba de o uşoară tresărire care marchează diferenţa. Şi, dacă în trecut luam acest surîs ca pe o insultă, presupunînd că ar ascunde un sentiment de superioritate, astăzi îmi apare doar ca o interogaţie inconştientă; aşa cum li se întîmplă de multe ori adulţilor să recunoască la un copil o ascuţime de spirit superioară celei de care ei dau dovadă, tot astfel ceilalţi recunosc în noi, cei care ştim să visăm şi să exprimăm visurile, ceva diferit şi străin în care nu trebuie să ai prea multă încredere. Îmi vine să cred că li se întîmplă deseori, celor mai inteligenţi dintre ei, să întrevadă superioritatea noastră; iar atunci ei surîd cu superioritate, ca să ascundă faptul că o întrevăd.

.....Dar superioritatea noastră de artişti nu constă în ceea ce atît de mulţi visători au considerat că ar fi propria lor superioritate. Cel care visează nu-i este superior omului practic din pricină că visul ar fi superior realităţii. Superioritatea visătorului rezultă din faptul că a visa este mai practic decît a trăi şi fiindcă visătorul extrage din viaţă o plăcere mai vastă şi mult mai diversă decît omul de acţiune. Cu alte cuvinte, mai clare şi mai directe: adevăratul om de acţiune e visătorul.

.....Dat fiind faptul că viaţa este în esenţa ei o stare mentală şi că tot ceea ce facem sau gîndim are valoare în ochii noştri numai dacă noi înşine îl considerăm valid, valorizarea ei depinde de noi. Visătorul este de fapt un emiţător de bancnote, iar bancnotele emise de el au tot atîta valoare în cetatea spiritului său ca bancnotele din realitate. Ce importanţă are dacă bancnotele din sufletul meu nu sînt niciodată convertibile în aur, dacă nu se găseşte niciodată aur în alchimia fictivă a vieţii? După fiecare din noi va urma potopul, dar numai după fiecare în mod individual. Mult mai buni şi mai fericiţi sînt cei care, ştiind că totul e ficţiune, fabrică romanul înainte ca lor să li se fabrice unul, şi care, precum Machiavelli, acceptă un costum de curtean ca să poată să scrie altceva în secret*.

Nu m-am putut abţine să nu transcriu integral acest fragment, din care totuşi am ciupit prima parte şi-aşa separat de restul prin două rînduri albe şi conţinut. Veţi crede negreşit că ceea ce citiţi este ce am vrut eu să spun, dar că nu am avut pînă acum cuvintele potrivite. Cinstit ar fi fost să adaug eu însumi cîteva note ca să ştiţi care este poziţia mea faţă de atitudinea lui Pessoa, pe textul căruia am scris mare cu creionul YESSS! Aceasta, pentru că mi s-a părut foarte distractiv, cu atît mai mult cu cît mai deunăzi am fost în mijlocul unor gînduri şi dispute despre folosul culturii. Poate că scriitorul se poartă puţin ca un dezamăgit, ca unul care-şi caută scuze, dar citiţi cu atenţie, abia veţi vedea dezamăgire; Pessoa pare bine înfipt şi aproape neutru. Dar nu vă împiedicaţi de mine, nu vi-l recomand pe Fernando Pessoa şi nici pe Bernardo Soares, autorii (ultimul e heteronimul celui dintîi) Cărţii neliniştirii, aşa cum mă feresc să vă fac recomandări din muzică sau artele vizuale. În mod evident, tot ceea ce vedeţi şi citiţi pe blog este o afirmaţie, altfel ar fi caraghios, totuşi nimic nu este o recomandare fermă. Iar dacă nu e o recomandare, nu e nici o ne-recomandare, un îndemn să nu...! Singura indicaţie pe care mi-o pot permite este să citiţi cu răbdare.

*Fernando Pessoa, Cartea neliniştirii, p. 124, Ed. Humanitas Fiction, 2009, Ediţia Richard Zenith, trad., prefaţă şi note de Dinu Flamând. În timpul transcrierii am înlocuit â-ul original cu î, pentru conformitatea cu alte texte de pe blog.

Tablouri suspendate la metrou

Toate cele 14 imagini din slide sînt colaje digitale de Bogdan Teodorescu. Cîteva dintre ele au titluri:

1. Pietrele alunecă ude; 2. Din vîrful sabiei; 3. Ori sar ori plutesc peste linie; 4. În ordine; 5. Nu e Photoshop, sînt lebede;

6. În spate sau în faţă; 7. Schelete de vacă la metrou Unirii; 8. E doar coregrafie; 9. Tablou suspendat; 11. Variantă la Boabe de rodie.

Ori sar, ori plutesc peste linie -Expoziţie la metrou

__________________________________________________________________________________

Noroc a fost şi-a fost puţin, atît cît ceream în articolul precedent. Am urcat cele cîteva lucrări, puţine ca norocul, la staţiile unde trebuie să coborîţi, adică la metrou. La Universitate şi la Eroilor. Acolo, rătăcite printre reclame, indicatoare, coşuri de gunoi şi în spaţiul vast pentru dimensiunea lor, pot fi văzute, ca şi cum ar fi nişte urme, fotografiile mele şi ale Ilinei Schileru, aproape ca bileţelele post-it într-un manual. Expoziţia noastră, abandonată de o mînă de artişti pentru care există mereu lucruri mai bune de făcut decît să lucreze doar aşa, dar şi de sponsorii şi ei ocupaţi cu lucruri mai realiste ca o expoziţie de artă, are totuşi farmecul pe care îl au afişele acelea cu pierdut... de pe tot felul de stîlpi, mai curînd sursele de inspiraţie ale unei imaginaţii rătăcitoare. Le vezi din cînd în cînd în momentele cînd îţi scapă privirea, concentrată la semafor sau la următorul autobuz. Uiţi ce trebuia să faci şi iei în seamă afişul. Ori te uiţi, ori nu vrei să-l citeşti, iar dacă ţi-a stricat de-a dreptul ziua, tragi o flegmă peste el. Deloc nu e o figură de stil sau scenaristică, numai să vă gîdil, dar unul dintre posterele mele avea deja o insignă ca aceasta, suficient de greu de închipuit cît să mă pună pe mine pe gînduri, mai ales după ce am deschis Cartea neliniştirii lui Pessoa, să mai treacă timpul pînă la staţia Gara de Nord.

■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■◙◙■■◙■■◙◙◙■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■◙◙■■◙■■◙◙◙■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■◙◙

Scuipatul, foarte dens, închegat, se întindea pe o suprafaţă foarte mică, pe unul dintre posterele mai retrase. Cine l-a scos, l-a trimis destul de sus ori era destul de înalt, măcar la înălţimea marginii superioare a fotografiei, cam atît cît sînt şi eu. Nu pot să mă gîndesc dacă a ieşit cu nerv, din voluptate sau din năduf. La cît de mic era, părea o lovitură de precizie, dar atît de tulbure, încît cred mai curînd că a fost cu sforţare. Nu mă gîndesc ca numele meu să fi fost ţinta, pentru că mai sînt încă doi de-alde Bogdan Teodorescu, unul mai cunoscut ca mine de cîteva ori, pentru că e mai bătrîn, scrie cărţi şi apare mai des la televizor. În orice caz, numele e prea jos, iar scuipatul prea sus. Acest gest anonim, probabil repetabil, arată mai multe aspecte deodată. Unul este faptul că imaginile mele, -pe-ale Ilinei le-am găsit curate, au stîrnit reacţii, cărora unii le zic reacţii vii. Altul că arta publică încă nu e destul populară cît să pară firească, iar altul că de multe ori reflexele atavice nu dispar niciodată. Fie că a fost asumat, fie gestul vreunui nenorocit de nebun fără casă, dintre cei care stau pe la gări şi la metrou, scuipatul, greu de văzut dacă nu te uiţi cu atenţie, marchează vernisajul fără pompă a acestei mărunte intervenţii publice. Eu nu ştiu să scuip la distanţă şi nu scuip pe nimeni, nici măcar cu vorbe. Deloc n-am să mă duc să vă văd scuipaţii, dar dacă aveţi drum pe-acolo, mergeţi să aruncaţi o privire. Cîteva fotografii au rămas curate.

1. Bogdan Teodorescu, În ordine, 2009, colaj digital, dim. posterului 50 x 70 cm.

2. Bogdan Teodorescu, Din vîrful sabiei, 2009, colaj digital, dim. posterului 50 x 70 cm. În imagine a fost folosit un fragment dintr-o fotografie din 2007 de Alina Popa, în care apare Bogdan Teodorescu în timpul unui performance.

---eveniment organizat de Dana Art Gallery www.danaartgallery.ro---

Cu metroul la suprafaţă

.-.-.

Cu puţin noroc, veţi putea vedea cîteva imagini ca aceasta la metrou, începînd cu ziua de joi, 12 noiembrie 2009. METROREX împlineşte 30 de ani, iar faptul acesta trebuia consemnat într-un fel sau altul şi artistic. Pe trenuri au fost puse deja abţibilduri cu 30 de ani, ca cel mai neînsemnat indiciu, desigur neartistic. Poate că evenimente artistice mai ample decît o expoziţie de fotografie şi colaj ar fi fost mai potrivită să le amintească oamenilor de contribuţia pe care i-o laudă cel mai mult lui Ceauşescu. Lucrările mele prezentate de Dana Art Gallery [www.danaartgallery.ro ] nu fac referiri istorice la metrou. Cu atît mai puţin boschetele dintr-o glastră de ciment sfărîmată, de pe locul unei frumoase case vechi din Bd. Ferdinand, despre care am mai scris şi imediat după demolare. Ghiveciul uriaş din piatră turnată, împodobit cu grifoni şi cîteva elemente vegetale, l-am potrivit numai bine cu un cadru unde se vede Dunărea în spatele meu şi sub picioarele mele, pe vremea cînd făceam un performance de ziua Sf. Ioan Botezătorul. Astăzi e sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.

Printre lucrările gata să le expun, veţi găsi totuşi mai multe referiri la metrou decît la sfinţi. Ieri am rămas mai multe ore la metrou cotrobăind cîteva staţii împreună cu domnul Cornel Doncea, administrator METROREX. Am aflat cîteva lucruri noi despre revizii, liniile de tensiune, programul trenurilor noi, artiştii germani şi maghiari care fac graffiti pe trenurile vechi, riscînd de multe ori bătaia, despre cei care vor să-şi pună capăt zilelor aruncîndu-se înaintea metroului şi multe altele asemenea. Apoi am ascultat şi am vorbit despre Fernando Pessoa, rostul culturii şi al intelectualilor, Cervantes, Wittgenstein, lecturile publice din alte vremuri, puţină muzică de cameră şi chiar mai puţină muzică evreiască. Tot ieri mi-am dat seama că zilele blogului meu încep să se facă mai puţine.

1. Fără titlu, 2009, colaj electronic de Bogdan Teodorescu, înfăţişîndu-l pe Bogdan Teodorescu într-un performance din 2008 de pe malul Dunării la Galaţi.

La revedere Ada Călin (n.1991, †2009)

...

Jane Birkin -Image Fantôme -Pavane pour une infante défunte, FICTIONS, 2006, Capitol Music.

Nu v-am eu, după ce am încărcat filmul cu funeraliile lui Dalí, că anul acesta a fost un an infernal, un nesfîrşit lanţ de dispariţii? Ieri am aflat la şcoală că una dintre elevele noastre a încetat din viaţă în urma epuizării după mai multe intervenţii grave datorate cumplitei boli lupus. Ada Călin, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Naţional Sf.Sava, era o tînără foarte simpatică, în sensul cel mai autentic al cuvîntului. Dinamică şi optimistă, aşa cum se descria însăşi pe cele cîteva pagini unde avea construit cîte un profil online, Ada era un interlocutor agreabil, mereu plin de viaţă. Amintirile mele despre Ada sînt totuşi puţine: un copil adevărat, care te făcea să rîzi doar prin felul în care rostogolea cuvintele. Deschisă la discuţiile despre artă din clasă, receptivă şi creativă. Peste toate, destul de puternică pentru a-şi susţine punctele de vedere în faţa celorlalţi. O feţişoară drăgălaşă, un look de spiriduş şi o umbră veselă.

Dragă Ada, îmi asum tot ridicolul rîndurilor mele, pe care nu mai ai cum să le citeşti, şi îţi promit tot respectul meu pentru suferinţele şi curajul tău. Te cunosc aproape doar din vedere, dar nu pare cine ştie ce dificultate să te cunoaştem. Totul e la vedere. Îţi promit acelaşi respect pe care i l-am promis şi lui Alexandru, care a murit primul. Ştiu că habar n-avem de noi şi ne pierdem vremea altfel decît poate ar trebui. Dar o să uităm şi o vom lua de la capăt şi ne vom pierde din nou vremea. Pe partea asta, arta pare o treabă mai sigură decît moartea. -Îţi place muzica, nu-i aşa?

La revedere, azi de Sf. Dumitru,

domnul profesor.

1. Registru mov, 2009, Bogdan Teodorescu.

2. Ada Călin

Sfinţii Dumitru

___________:____::__________:___________________________________________________

1., 2., 3., Sf. Dumitru, icoană grecească pe lemn; intervenţii de Bogdan Teodorescu.

4. Racla cu Moaştele Sf. Dumitru Basarabov, Bucureşti.

Vedeţi cum nu se poate avea încredere în internet? Nu am găsit şi alte referinţe pentru fotografiile mele decît pe cele pe care vi le-am dezvăluit deja. Pentru o documentare a lor ar fi fost nevoie de încă jumătate de oră. Pentru moment, nu am niciun minut în plus şi nici altceva de adăugat despre Sfîntul.

__________________________________________________________________________________
TTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTT

LES OBSÈQUES DE SALVADOR DALI

.....................................................................................................................................o+++++o+++o*o..

În cea de-a doua întîlnire cu Hermes Luaces, cînd am vorbit de două ori mai multe lucruri decît în prima, s-a discutat din nou despre Salvador Dalí. Mi-am dat seama încă o dată că e nevoie să fii spaniol să-l înţelegi mai bine pe Dalí .

Anul acesta au murit mulţi oameni publici şi artişti. Poate că nu este nepotrivit să ne amintim de înmormîntarea lui Dalí acum, şi nu cu prilejul vreunei comemorări rotunde.