ART &Monsters

joi, 29 decembrie 2016

R. I. P.



Whitney Houston, 2003

Atunci cînd moare un artist, în special dacă e foarte cunoscut și plin de succes, pe lîngă o mare de regrete apar și reacțiile adverse ale celor care consideră că alții și nu acesta are nevoie de recunoaștere. Există medicii care salvează vieți, profesorii care se sacrifică, voluntarii și tot felul de eroi discreți care nu primesc aceeași recunoștință, cu toate că ar merita-o din plin. Gîndiți-vă la Najeeb Michaeel de pildă, un preot care a salvat din calea ISIS o sumă considerabilă de manuscrise conservate înainte în Mosul, desigur cu riscul de a-și fi pierdut viața. Părintele e în viață, dar alții au murit, fără să fi primit măcar post mortem onorurile unei figuri publice. Pe de o parte celebritatea înlesnește accesul către un personaj sau altul, dar pe de altă parte ceilalți, care nu sînt actori, cîntăreți și nici atît misionari ori scriitori, indiferent de tăria meritelor lor nu au cum să înduioșeze în număr așa mare oamenii care își exprimă regretul pe rețelele de socializare. Pare nedrept, însă mai degrabă un cîntăreț, mai mult decît oricine altcineva, întruchipează idealurile în parte ale celor mai diferiți dintre oameni: succesul, transgresiunea, tinerețea, emoția și influența, pe scurt, invincibilitatea. Își imaginează oare cineva că și pe George Michael l-a durut capul sau măseaua în același fel în care ne doare și pe noi? Pare aproape în mod absolut greu de crezut. Din exact același motiv apare o ură pe fundalul unei frustrări, împotriva decalajelor nedrepte între șansele unora și altora. Este suferința omului frumos, care pare din oficiu și un om fericit.



De ce totuși nu sînt doctorii, printre cei mai indispensabili și demni de admirație, cei mai omagiați, și ies în față oameni cu slăbiciuni, viciați, aroganți sau lipsiți de scrupule și chiar cîteodată mai puțin talentați decît un oarecare număr de alți artiști? În primul rînd medicii și oamenii de știință nu se ocupă în aceeași măsură de imaginea lor publică precum starurile, care au deseori în spate un întreg aparat sofisticat de publicitate. Apoi, așa cum am sugerat deja, actorii și cîntăreții, artiștii în general (și în mod particular cei care alcătuiesc lumea showbiz), inspiră și cultivă idealuri, hrănesc iluzii și orgolii proprii, adică într-un fel sumar, dau sens vieților pe care le salvează doctorii. Nu este vorba propriu-zis de o inegalitate, ci de un sitem diferit de referințe, destul de corect de altfel.


sâmbătă, 3 decembrie 2016

How Much for it?




Nature morte (st) și  Nature morte aux volets verts de Pablo Picasso, Christie's Londra, Britain, 1 iunie 2016. REUTERS/Stefan Wermuth

Imaginați-vă că ați ajuns într-un muzeu important pentru care v-ați planificat din timp banii și agenda. Ați venit cu mari așteptări, încurajat de faima pe care și-a cîștigat-o, confirmată de statisticile despre vizitare și lucrările din colecție. După cîteva ore pierdute la coadă sau din cauza unor formalități, ajungeți în fața unui tablou mic de Vermeer sau Rafael ori chiar în fața Giocondei. Cîteva clipe aveți răbdare să nu vă aruncați să trageți concluzii, însă într-adevăr nu vă vine să credeți că vă aflați chiar în fața originalelor. Mergeți apoi și vedeți librăria muzeului și vă recăpătați încrederea că ați văzut ce trebuie. Toate materialele expuse acolo pentru vînzare vă întăresc și vă risipesc cîte puțin îndoielile. A doua zi, plin de forțe noi și cu încrederea recuperată, încercați și un muzeu de artă modernă sau contemporană. De data aceasta ajungeți în fața unui tablou mare de Rothko sau Kandinsky. Simțiți cum din nou vă pierdeți ceea ce ați cîștigat la finalul zilei anterioare. Mai mult, aflați că una dintre aceste două piese se află temporar în muzeu, fiind împrumutată dintr-o colecție privată. Vă documentați și în sfîrșit aflați cît de mult a costat lucrarea. Apoi, uitîndu-vă în jur cîteva lucruri apar mai evidente: personalul muzeului, serviciul de pază, sistemele antiefracție, canapelele și băncile, vitrinele, lămpile, etc. Realizați că întrucîtva costul lucrărilor se poate justifica prin necesitatea întreținerii unui loc cum este muzeul și în care realmente, nu se produce aproape nimic în afară de cîteva eventuale studii sau proiecte educaționale. Totuși, prețul vi se pare exagerat și încercași să-l comparați cu veniturile pe care le încasați într-un an sau cu alte produse. Pare nedrept, dar nu doriți să vă victimizați, așa că vă gîndiți la oamenii străzii și la muritorii de foame. Cu o săptămînă în urmă ați urmărit la televizor o campanie de colectare de fonduri pentru un caz dificil de sănătate. E vorba de viața unui copil. Imaginea v-a răpus și a rămas în mintea dumneavoastră. Acum a ieșit la suprafață cu mai mult ecou. Din cauza programului turistic încărcat, sînteți obosit. Luați loc pe una dintre băncile muzeului. O plăcuță de metal vă zgîrie pantalonii și vă depărtați un pic de colțul acela, alunecînd pe lustrul frumos al băncii. Remarcați pe plăcuță un scris și cu un mic efort deslușiți că e vorba de un donator, care a sponsorizat muzeul. Toate lucrurile acestea vă inspiră o reflecție despre economie, adică despre bani. Imediat ajungeți la valori și aveți sentimentul că vă aflați în fața unei revelații. Lumea e absurdă dacă pentru a salva viața unui copil e nevoie de o atît de mare strădanie, în timp ce pentru un tablou, -o pînză colorată destul de unitar, se cheltuie o sumă uriașă. Părăsiți muzeul cu un sentiment de tristețe, mai ales că nu ați înțeles pînă la capăt această discrepanță. Pentru că nu vreți să vă stricați cu totul vacanța alegeți apoi celelalte muzee, precum cel de științe naturale, muzeul ciocolatei sau al berii. Reveniți la liniștea la care ați visat tot anul la birou.

După toate astea, întors demult acasă, vă reapare în minte problema prețului enorm al lucrării pe care ați văzut-o pe viu, după ce ați citit în ziar că un alt tablou s-a vîndut pe o sumă asemănătoare. Aici e momentul unei concluzii; arta este un teritoriu al orgoliilor, un loc în care oamenii preferă să poarte o mască sofisticată, pentru a-și asigura un loc mai bun, în cercuri mai rafinate, cu toate că fiecare știe că nu e decît o minciună. Cele mai multe dintre piesele din muzeul de artă modernă seamănă cu temele la pictură realizate de copiii dumneavoastră. O terapie și un mod plăcut de a petrece timpul.

Dintr-o perspectivă umanitară, pare într-adevăr absurd că în lumea celor bogați banii sînt risipiți cu extravaganță pe artă, în timp ce unii dintre semenii noștri se luptă fără izbîndă cu cele mai serioase probleme. Ne revoltă multiplele discrepanțe din lumea artei: inegalitatea, dificultatea de a discerne valorile de restul, instabilitatea, și probabil mai serios decît toate la un loc, „materialismul” unui univers la prima vedere atît de spiritual. Dar aceasta se întîmplă peste tot, nu doar pe teritoriul artistic, dacă vă gîndiți mai bine. Banii prin care se plătesc multe lucrări de artă, în mod aproape paradoxal susțin chiar această latură spirituală și în mare parte idealistă a artei. Nu există prețuri care să coincidă întocmai cu valoarea artistică; se poate mereu reproșa că o sumă e prea mare ori, mai rar, prea mică, cert este că arta trebuie să își înconjoare teritoriul simbolic cu un zid de bani, cea mai bună soluție pînă acum de a-și afirma statutul său excepțional. Grosso modo, o lume care crede mai mult în artă e o lume care îi salvează și pe ceilalți.


Verona, Coțofana hoață de G. Rossini, dir. Damiano Michielleto, 2015

L'immense publicité faite autour d'expositions nouvelles, les prix obtenus dans les ventes publiques et leur divulgation dans la presse quotidienne, le monstrueux développement de la production artistique, répond à un besoin profond.


On fait queue les quinze premiers jours d'une exposition a succès, l'entrée coute 300 francs, le catalogue 1000 francs: plus cher qu'un fauteuil de théâtre... La biennale de Venise est devenue aussi célèbre que les chevaux de Saint-Marc.

Maurice Rheims, La vie étrange des objets, 1959, Librairie Plon